La cât se ridică asistența fiscală acordată de România pentru a combate efectele epidemiei și de ce riposta economică este considerată slabă

Pandemia coronavirusului a creat un cadru global în care guvernele pot veni în sprijinul companiilor și al oamenilor. Deși are posibilitatea de a interveni grație programelor și politicilor UE, precum și grație scutirii de a mai indeplini o serie de condiții din diverse tratate, România fie nu acționează deloc, fie o face extrem de lent și de superficial, scrie Alina Cristina Nuță, într-un articol de opinie publicat de Emerging Europe.

Deși, în decursul acestei perioade, guvernele au intervenit prin măsuri fiscal-bugetare, care în Italia au reprezentat 50% din PIB (ca să nu mai vorbim de proncentele de 28% din Germania, 19% din Franța, 12% în Polonia, 11% în Spania și 6,5% în Serbia), România a reușit până acum să acorde o asistență fiscală reprezentând numai 3,5% din PIB.
Guvernul a aplicat anumite măsuri.

Finanțarea a fost redirecționată către sistemul sanitar, șomajul tehnic a fost plătit, dobânzile creditelor pentru IMM-uri au fost garantate sau subvenționate, iar o parte din cheltuielile părinților siliți să rămână acasă au fost acoperite. Termenul-limită pentru plata anumitor taxe locale a fost prelungit, iar companiile care și-au achitat la timp taxele au beneficiat de reduceri între 5 și 10 la sută.

E mult prea puțin. Lăsând la o parte faptul că nu și-a putut rezolva nici problemele cronice din unele sectoare în care statul și-a dovedit de multă vreme incompetența, cum ar fi sistemul de sănătate, educația, turismul și agricultura, România nu pare acum să aibă nici capacitatea de reacționa în mod eficient și refuză, de exemplu, să folosească prea mult fondurile pe care UE i le-a alocat pentru a reduce efectele COVID-19.

Astfel, în timp ce personalul medical din România primește prime în valoare de 500 euro pentru riscurile mari pe care și le asumîă în cursul actualei crize, în Franța, angajații din sectorul public (în afara celor din sectorul sanitar) au primit prime de 1000 de euro, iar în Italia, părinții care lucrează în sectorul sanitar au primit c\te 1000 de euro ca să poată plăti asistenți care să aibă grijă de copiii lor.

Mai mult, guvernul italian a susținut produsele Made in Italy alocându-le 150 milioane euro, în timp ce România nu găsit încă niște soluții concrete prin care să sprijine companiile producătoare de măști. Alte țări au găsit metode prin care să îi poată sprijini pe întreprinzători pentru a le limita dependența de produsele chinezești și pentru a-și reloca investițiile, dar companiile românești încă mai așteaptă ca guvernul să devină partenerul necesar în aceste vremuri grele.

În România, persoanele vulnerabile, silite să rămână în autoizolare, sunt departe de a intra în atenție și de a se număra printre preocupările guvernului, deși UE a pus la dispoziția statelor membre niște fonduri destinate celor mai nevoiași.

În acest sens, singura măsură – insuficientă și neracordată la realitățile societății românești – s-a limitat la mobilizarea a 1000 de asistenți sociali care să-i îngrijească (nu se știe foarte clar cum) pe bătrânii aflați în izolare. În tot acest timp, Spania a alocat 300 milioane euro pentru asitența persoanelor dependente, a plătit lunar 900 euro pentru cei care nu-și pot permite să-și mai plătească chiriile și 800 euro pentru fiecare persoană vulnerabilă.

Educația a fost grav perturbată în toată această perioadă, învățământul online neconstituind o reală prioritate, mai ales pentcel destinat grupurilor de vârstă preuniversitară. Copiii fără acces la internet, înscriși în școli slab finanțate, cu profesori dezorientați, luptă în continuare, în timp ce Italia a alocat încă 135 milioane euro la bugetele școlilor și universităților.

Dacă nu acum, atunci când?

Contextul acestei pandemii ar fi putut oferi șansa de a acoperi o parte din marea discrepanță existentă între România și alte state membre ale ale UE, mai dezvoltate. Dar România nu a avut curajul, inspirația și, poate, interesul de a lua decizii dificile pentru a putea ca, în sfârșit, să sprijine niște domenii cruciale pentru un stat european.

Sursa: Emerging Europe/ Rador/ Traducerea: Alexandru Danga

Autor: Alina Cristina Nuță. Este profesor asociat în cadrul Universității Danubius, în cadrul departamentului de finanțe și administrație publică.