Ioana Mihăilă, fost ministru al Sănătății, despre pierderea procesului cu Pfizer: România nu putea negocia individual numărul de doze. România a ales să nu renegocieze contractul

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Ioana Mihăilă, fost ministru USR al Sănătății când România a decis să intre în contractul negociat de Comisia Europeană pentru vaccinurile anti-Covid, a declarat miercuri după pierderea procesului cu Pfizer că ”România nu putea negocia individual numărul de doze, dat fiind că ”distribuția se făcea de către Comisia Europeană, proporțional cu populația fiecărui stat (pro-rata).”

Ea a susținut că prăbușirea ratei de vaccinare sub presiunea campaniilor anti-vaccin a dus la neutilizarea a milioane de doze.

Mihăilă susține că vina pentru pierderea procesului aparține guvernului care a refuzat să renegocieze contractul cu Pfizer. Deși nu a numit guvernul responsabil, decizia a fost luată de guvernul Ciucă, în care Ministerul Sănătății era condus de Alexandru Rafila.

Ce a scris Ioana Mihailă pe Facebook:

Astăzi, România a pierdut în primă instanță procesul cu Pfizer privind neonorarea contractului de livrare a vaccinurilor anti-COVID pentru anii 2022–2023.
Am fost întrebată cine este responsabil pentru cele aproximativ 600 de milioane de euro pe care România ar trebui să le achite ca urmare a acestei decizii.
Pentru că în mai 2021 mă aflam la conducerea Ministerului Sănătății, în momentul în care Guvernul României a decis să rămână în contractul cu furnizorul, consider necesar să explic contextul și, mai ales, ce ar fi putut fi făcut ulterior pentru a evita situația de astăzi.
Pentru o analiză corectă, trebuie să ținem cont de trei elemente esențiale:

– Contextul deciziei din 2021
– Clauzele contractuale și mecanismul de alocare a dozelor la nivel european
– Deciziile (sau lipsa lor) după anul 2021

1. Contextul deciziei din 2021
Propunerea Comisiei Europene a fost transmisă Ministerului Sănătății în mai 2021, la finalul valului 3 pandemic.
La acel moment:
– România avea peste 100.000 de vaccinări/zi, dintre care peste 90.000 cu vaccin Pfizer
– existau deja date solide din „viața reală” (Israel, Marea Britanie) care arătau că vaccinarea reduce cu peste 90% riscul de spitalizare și deces
– apăruseră primele cazuri de infecție cu varianta Delta, inclusiv în România
– necesitatea rapelurilor și a vaccinurilor adaptate devenise evidentă
În acest context, decizia de a asigura accesul la vaccin și pentru anii următori nu a fost una arbitrară, ci una fundamentată medical și epidemiologic. A fost o decizie în care am ales să prioritizăm sănătatea publică și viețile oamenilor, într-un moment în care riscurile erau reale și imediate.
2. Clauzele contractuale și alocarea dozelor
România NU putea negocia individual numărul de doze.
Distribuția se făcea de către Comisia Europeană, proporțional cu populația fiecărui stat (pro-rata).
Opțiunile erau:
fie să nu participăm deloc la mecanism pentru 2022–2023
fie să acceptăm alocarea integrală (aprox. 15 milioane doze/an)
Toate statele membre au ales să rămână în contract.
Este important de subliniat:
decizia nu era despre „câte doze cumpărăm”, ci despre dacă România mai are sau nu acces la vaccin în 2022–2023.
3. Ce s-a întâmplat după 2021
Aici se află, de fapt, cheia situației actuale.
– Rata de vaccinare a scăzut dramatic
– Încrederea publică s-a prăbușit, inclusiv pe fondul lipsei de reacție a statului în fața campaniilor antivaccinare
– România a ajuns nu doar să abandoneze vaccinarea anti-COVID, ci să înregistreze scăderi alarmante și la vaccinările pediatrice, unele sub 50%
În același timp, trebuie pusă o întrebare esențială:
Dacă toate statele UE au rămas în contract, de ce doar România, Ungaria și Polonia se află în această situație?
Pentru că majoritatea statelor:
– au renegociat contractele
– au re-eșalonat livrările pe perioade mai lungi
– au adaptat strategiile pentru a proteja populațiile vulnerabile
România a ales să nu folosească aceste mecanisme.
Concluzia este simplă:
Decizia din 2021 trebuie analizată în contextul epidemiologic de atunci și prin prisma responsabilității de a proteja viețile oamenilor.
Problema majoră nu este că România a rămas în contract, ci că ulterior nu a gestionat responsabil consecințele acestei decizii.
Iar costurile acestei lipse de acțiune le vedem astăzi