Ideologie, etnocentrism, genocid (Op-ed)

Pentru Ion Antonescu și susținătorii săi (care nu erau deloc puțini), trecerea Prutului pe 22 iunie 1941 însemna nu doar reîntregirea țării, obiectiv comparabil, să spunem, cu prezența trupelor finlandeze în prima fază a războiului împotriva URSS.

Dar mareșalul finlandez, baronul Mannerheim, nu avea visuri geopolitice despre cucerirea de „spațiu vital la Răsărit”. Finlandezii au refuzat să instituie o legislație antisemită.

Mareșalul român era în schimb obsedat de o agendă ideologică autoritară, rasistă și imperialistă. În mintea sa, era vorba de îndeplinirea unei “misiuni purificatoare”. Ministrul propagandei era poetul și teologul Nichifor Crainic, autorul, între altele, al unei cărți de elogiere a statului etnocratic.

Ion Antonescu se imagina un fel de Sf. Gheorghe biruind balaurul „iudeo-bolșevic”. Evreii, populația roma, cei bănuiți de simpatii comuniste ori doar de stânga, erau dezumanizați. Eliminați din umanitate. Viața lor nu trebuie ocrotită, ci suprimată. Ilogica totalitară respinge Decalogul. Se putea omorî în voie. Se putea jefui cu impunitate. Infernul nu era Celălalt, spre a relua faimoasa idee sartriană. În totalitarism, Celălalt este sortit Infernului.

Se înființau lagăre de concentrare. Intențiile și practicile erau exterministe. Masacrele genocidare n-au întârziat. Transnistria, aflată sub controlul Armatei Române, a fost unul din acele teritorii pe care Timothy Snyder le-a numit Bloodlands. Un tărâm al crimei în masă.

Despre comportamentul trupelor române și rasismul programatic fără de care masacrul de la Odesa ar fi fost de ne­gândit, au scris pătrunzător profesorii Dennis Deletant, Constantin Iordachi, Charles King și Vladimir Solonari. Îi datorăm scriitorului Ioan T. Morar impresionantul roman „Negru și roșu”.

Suntem în 2025. Știm cine a învins pe cine în al Doilea Război Mondial. Cine a comis deliberat și sistematic acțiuni genocidare. Nu e sub nicio formă acceptabilă idealizarea unei armate care, urmându-și orbește și fanatic comandantul, a comis crime de război și crime împotriva umanității. Între cei arși de vii la Odesa în octombrie 1941 erau fratele tatălui meu, Abram Tisminețki, soția sa și doi copii, o fată și un băiat, ambii sub 5 ani.

Idealizarea și eroizarea dictaturii antonesciene a început în perioada stalinismului național. Simptomatic pentru constituirea a ceea ce numesc Ideologia Română, cultul Salvatorului și al națiunii pure și omogene era practicat în instituții precum Centrul de Studii și Teorie Militară condus de unul din frații dictatorului comunist, generalul Ilie Ceaușescu, și Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR.

Prin aluzii transparente și ambiguități elocvente, figura Mareșalului era reabilitată. Chiar un scriitor autentic antifascist precum Marin Preda contribuia în romanul “Delirul” la această tendință negaționistă.

Se recurgea la o filosofie a istoriei în care un presupus destin național determina implacabil opțiunile actorilor politici. Protocronismul includea și continuă să includă în avatarele sale postdecembriste, exaltarea Liderului providențial, a coincidenței dintre voința sa și împlinirea profețiilor mesianice. Regăsim aceste teme în zonele putinofile, antioccidentale, antiliberale, primordialiste și antimoderne.