Experții montani și cabanierii italieni sunt exasperați de turiști: ”Se întâmplă să-i găsești pe pe poteci, în șlapi” / „Duminică mi-au cerut prosciutto și pepene, credeau că sunt pe lac” / ”După Covid, e o fugă după fotografii pentru rețelele de socializare”

Poți fi un expert montan și să petreci o viață întreagă pe trasee, iar apoi să mori căzând de pe o stâncă sau după ce ți-a picat o piatră de sus, fără să știi de ce.

Dar poți și să mergi până la cabană în pantaloni scurți și să ceri prosciutto și pepene, sau să te oprești fără suflare la jumătatea drumului și să ceri un elicopter să te salveze. Muntele nu își alege de obicei victimele, dar în ultima perioadă mulți oamenii fac tot posibilul să devină una.

Corriere della Serra scrie despre cum s-au schimbat cei care urcă pe munte, în ultimii ani. O mulțime de oameni merg pe cărări care până acum câțiva ani nu existau niciodată, relatează Curierul Italiei.

De vină este pandemia, notează jurnaliștii italieni.

„De atunci, numărul oamenilor abia dacă s-a dublat”, spune Paolo Valoti, fost președinte al Clubului Alpin Italian (CAI), filiala Bergamo.

„În perioada Covid, oamenii au plecat în căutarea unor spații care să pună distanțe mari între oameni. Astfel, oamenii au început să urce pe munți și s-a aprins o pasiune în rândul multor tineri, dar nu numai.

Au crescut și diversele competiții de alergare pe trasee și au venit turiști, alpiniști, excursioniști, sky-runeri. Duminică, pe traseul Orobie, am întâlnit oameni care ajungeau pentru prima dată la 2.500 de metri. Oameni care urcă adesea pe munte fără îmbrăcăminte sau echipament adecvat și fără să cunoască munții și riscurile lor.

Zilele trecute eram în Valle del Salto fixând poteca și era un pod de zăpadă gros de trei metri. În timp ce mă uitam la el, s-a prăbușit. Am știut să nu-l traversez. Erau oameni în apropiere care, după felul în care erau îmbrăcați, mi-am dat seama că nu erau experți: ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi urcat pe el? Nu am nimic cu nimeni, descoperirea muntelui este frumoasă. Dar trebuie făcută cu conștiință și pregătire, spune expertul.

Multe dintre intervențiile Salvării Alpine implică persoane nepregătite. Delegatul provincial Damiano Carrara știe ceva despre acest lucru.

„Unii oameni nu își planifică traseul, dar nici echipamentul sau abilitățile fizice. Și rețelele sociale sunt, de asemenea, parțial de vină.

Oamenii văd fotografii ale unui loc care le place, cred că este ușor să ajungă acolo și pornesc să meargă acolo, fără să-și imagineze dificultățile persoanei care a făcut fotografia. Atât de multe lucruri par simple, dar există în spatele lor o planificare care nu iese la iveală. Abia mai târziu își dau seama că lucrurile nu sunt niciodată ușoare”, spune el.

Și atunci trebuie să intervină salvatorii: „De obicei sunt oameni care nu cunosc itinerariile, nu sunt informați nici măcar de ghizii montani, se pierd încercând scurtături, rămân fără energie. În Valle dei Mulini, tocmai am salvat patruzeci de persoane din afara provinciei care ne-au spus că habar nu aveau cum va fi traseul, plin de torenți prin care trebuie să treacă. Una dintre ele a fost rănită și am ajutat-o. Dar a trebuit să îi însoțim și pe ceilalți”, spune salvatorul montan.

Mulți sunt simpli excursioniști de duminică, spune președintele CAI, Dario Nisoli. „Urmează sugestiile social media și cred că este un mod oarecare de a ieși la o plimbare în aer liber. Se întâmplă să-l găsești pe cel în șlapi, dar trebuie să știe că și adidasul este greșit: este suficientă o entorsă sau clasica furtună de la mijlocul după-amiezii și apar probleme.

Îl întâlnești pe cel care întreabă cât mai durează pentru că nu mai reușește nici măcar pe trasee ușoare’. Sfatul este de bază: Adu-ți pantofi de drumeție, apă, ceva cu care să te protejezi de frig și ploaie, alege trasee la îndemâna ta și învață treptat. Foarte mulți oameni cer ajutor și nu știu unde sunt: există aplicații gratuite cu hărți și geolocalizare”, spune el.

Hotelierii de munte au văzut de toate. Dar de anumite lucruri nu au auzit niciodată.

„Duminică mi-au cerut șuncă și pepene, credeau că sunt pe lac”, spune Fabrizio Gonella, care este cabanier de 16 ani.

„Vor un duș fierbinte, dar eu am un boiler electric pentru spălat vase și haine. În august sunt atât de mulți oameni în jur, încât te pune în dificultate”, spune el.

Tipul de oameni este descris de Francesco Tagliaferri, 79 de ani, care de 40 de ani se află la refugiul numit după fratele său, Nani, împreună cu care l-a construit.

„Sosesc cu rucsacuri de doi metri, cu pieptul gol și fără pulovere, iar apoi își dau seama că este frig la 2.300 de metri. L-am întrebat pe unul dintre ei: unde sunt pantalonii lungi? Acasă, a răspuns el. Nu pot să mă apuc de predicat, dar unii oameni nu știu ce le trece prin cap”, spune cabanierul.