Ce este Nicușor Dan: un jucător mai lent sau un președinte împachetat de sistem?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Privit cu o oarecare detașare, președintele Nicușor Dan transmite semnale contradictorii. Pe mulți i-a dezamăgit profund comportamentul său de la începutul mandatului. Unii nu-i pot ierta compromisul cu PSD, bunele relații cu un politician ca Sorin Grindeanu. Dar tot ei uită că fără PSD guvernarea nu este posibilă sau că președintele poate fi suspendat oricând în Parlament.

Apoi, cum-necum, legea pensiilor speciale a trecut de Curtea Constituțională cu 6 la 3, ceea ce indică o negociere politică la capătul căreia PSD a cedat. Nu uitați că judecătorii CCR păreau deciși să meargă cu strategia amânării unei decizii până la calendele grecești.

A meritat, deci, menținerea lui Grindeanu pe orbita Cotroceniului? Una dintre sursele majore de tensiune din societate — problema pensiilor speciale — a fost parțial eliminată prin adoptarea unor reguli promovate de Guvernul Bolojan, care introduc mai multă echitate în sistem.

Pesediștii continuă să-l înjure pe Bolojan, Grindeanu șterge cu el pe jos. Dar, la finalul zilei, eroii nu sunt ei, ci premierul Bolojan, autorul noilor reguli de pensionare în cazul magistraților, și președintele Nicușor Dan, negociatorul din spatele cortinei. În politică nu contează nici vorbele, nici impresiile, nici compromisurile de etapă, nici aparențele — doar rezultatele.

Doar ele contează și dau măsura eficienței unei guvernări. Vom vedea acum și ce primește PSD la schimb. Nu-i poți cere lui Grindeanu totul fără să-i dai nimic înapoi.

O altă decizie politică cel puțin discutabilă o reprezintă participarea lui Nicușor la Consiliul de Pace al lui Trump. Cristian Pantazi a explicat deja de ce nu era cazul să spargă solidaritatea Europei cot la cot cu Viktor Orban și să adopte o poziție ceva mai fermă.

Dar iarăși trebuie ținut cont că toate celelalte țări care își permit să-l sfideze pe Trump, inclusiv Polonia, sunt în Europa Centrală sau de Vest. Le ajută geografia. Politica externă duplicitară a României a fost dictată de geografie secole la rând. E ușor să spui de pe margine că trebuie să alegi; eu însumi am pledat pentru mai mult curaj în politica externă.

La rândul meu, cred că România trebuia să joace cartea UE și am explicat pe larg de ce încercarea Cotroceniului de a juca la două capete în momente mari din istorie reprezintă o eroare și nu vom câștiga respectul nimănui. Decizia de a reprezenta România la Consiliul de Pace al lui Trump la nivel de șef de stat a stârnit multă nedumerire în cancelariile occidentale.

Dar onestitatea jurnalistică mă obligă să admit că una este să dai indicații prețioase de pe margine și cu totul altceva este să angajezi decizii din calitatea de șef de stat.

SUA își permit să se dezangajeze de Europa, să intre în război comercial și ideologic cu Bruxelles-ul. Marile puteri — Germania, Franța, Marea Britanie, chiar și Polonia — își permit să-i răspundă cu aceeași monedă. România este însă ultima frontieră a Uniunii Europene, capătul lumii occidentale de unde începe barbaria.

Noi ne permitem oare să ne dezangajăm din relația cu un aliat strategic, principalul furnizor de securitate, care temporar a luat-o razna sub Donald Trump? Repet, majoritatea jurnaliștilor și analiștilor care nu au responsabilitatea deciziei spun da, să-i întoarcem și noi spatele președintelui SUA, așa cum arată și el degetul mijlociu Europei pe care o vrea fărâmițată în bucățele.

Dar când ai răsuflarea Rusiei în ceafă, când războiul din Ucraina este neclar cum se termină, ca șef de stat ai o responsabilitate majoră în fața istoriei. Orice mișcare în astfel de momente de schimbări tectonice ale polilor de putere poate angaja destinul unei țări pe termen lung.

Ce pare acum un gest egoist din partea României s-ar putea să se dovedească mai târziu o decizie salvatoare. Doar timpul ne va arăta dacă Nicușor Dan a luat o decizie înțeleaptă sau nu participând la un Consiliu de Pace doar pentru a-i câștiga bunăvoința președintelui Trump. Noi putem crede orice acum, dar vorbele noastre nu angajează țara.

Față de marile decizii politice putem avea, deci, o marjă de toleranță. Unde se rupe complet filmul în cazul președintelui Nicușor Dan este relația sa cu sistemul subteran de putere. Aici pare împachetat de cei care știu să se facă indispensabili, care știu ei cum și cu cine trebuie să funcționeze justiția la vârf și că fără oamenii lor la butoane se prăbușește țara.

Cel mai bun exemplu este modul în care a evoluat atitudinea lui Nicușor Dan după documentarul Recorder despre justiția capturată. De revoluția promisă inițial s-a cam ales praful. Însuși Nicușor Dan a ajuns să pună la îndoială acuzațiile protagoniștilor din documentar, afirmând recent într-un interviu că este nevoie de probe.

Or, tot ce se întâmplă în justiția din România de la momentul „M-a sunat Lia” încoace este o probă continuă a capturării justiției: achitări, prescrieri și eliberări din închisoare pe bandă rulantă în marile dosare. Comportamentul Înaltei Curți și al Curții de Apel în cazul pensiilor magistraților reprezintă o probă suplimentară că puterea judecătorească a devenit o oligarhie, o putere care se crede deasupra celorlalte în stat.

În fine, schimbarea de atitudine în cazul unor candidați la șefia Parchetelor indică, în cele din urmă, că președintele Nicușor Dan a ajuns el însuși capturat de sistem. Altfel, este greu de înțeles de ce un președinte venit din afara sistemului politic s-a predat atât de repede.

Dacă nu va solicita reluarea procedurii de selecție în cazul candidaților la șefia marilor Parchete, putem spune că Nicușor Dan și-a încheiat mandatul de reformist înainte să-l înceapă.

Șeful statului se află la un pas de a-și compromite mandatul și de a-și rupe dinții în justiție, acolo unde au eșuat toți președinții de dinaintea sa, chiar dacă în plan politic și-a dovedit o oarecare eficiență chiar și cu stilul său lent și ezitant de a lua decizii majore.