Era Elena neagră? Odiseea lui Nolan, sau când Hollywoodul face rage-bait

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Tocmai citeam Odiseea repovestită de Stephen Fry, o capodoperă de stil, și îmi pică fisa că săptămâna asta iese în cinema filmul lui Christopher Nolan. În jurul lui s-au format deja cele două tabere previzibile. Unii spun că un mit poate fi reinterpretat în orice cheie, inclusiv printr-un casting care ignoră reprezentările tradiționale ale personajelor. Ceilalți repetă obsesiv că „Elena era albă, Elena era albă”, de parcă asta ar fi marea problema a filmului.

Ambele poziții sunt la fel de neinteresante. Da, personajele homerice nu sunt figuri istorice; nimeni nu știe cum arătau Ahile sau Clitemnestra. Dar nici nu putem pretinde că miturile ar fi o plastilină pe care fiecare generație o reşapează după ultimele curente ideologice. Ele au modelat timp de două milenii și jumătate cultura europeană într-un anume fel. Nu ca manuale de antropologie rasială, ci prin construcţia unui limbaj comun al imaginației occidentale.

Tocmai de aceea e jenant când o campanie de promovare a filmului gravitează în jurul acestui pseudo-subiect, forma perfectă de rage bait. Adică un scandal suficient de simplist încât să poată participa la el oricine: occidentali și anti-occidentali, MAGA și anti-MAGA, decolonizatori și anti-woke, fiecare convins că apără civilizația. Mai trist e când un regizor de calibrul lui Nolan intră în această logică de marketing prin casting cu şopârliţe.

Deoarece adevărata problemă aici nu e distribuţia, ci faptul că filmul pare să n-aibă nimic nou de spus despre una dintre poveștile fondatoare ale civilizației europene. Evident, nu l-am văzut, dar aş paria că aşa va fi, în logica de fier a producţiilor Hollywood.

Tehnologia cinematografică a ajuns azi la un nivel uluitor: imagini grandioase, peisaje aproape palpabile şi o experiența vizuală care justifică ecranele IMAX. Numai că toate astea rămân, în cele din urmă, goale de idei. Paradoxul marelui cinema contemporan e că de ce instrumentele devin mai sofisticate, de aia imaginația pare mai prudentă. Acum treizeci de ani a licărit speranța că noile televiziuni prin cablu (de exemplu HBO) vor sparge logica produsului gândit la cel mai mic numitor comun. Pentru o vreme chiar au făcut-o, cu serialele Sopranos, Wire sau Deadwood, cu personaje profund ambigue moral care obligau publicul să gândească, nu doar să consume.

Însă zorii noii epoci s-au stins repede, iar platformele au devenit noul Hollywood. Mai târziu am crezut că revoluția digitală şi AI vor face viabile nişele de calitate, adică vor permite realizarea unor filme istorice deştepte, imposibile până atunci din motive tehnice ori financiare.

Cu alte cuvinte, ne-am imaginat naiv că libertatea tehnologică va produce și libertate artistică, numai că s-a întâmplat invers. Fiecare avans tehnologic a generat câțiva ani de entuziasm, după care industria a revenit disciplinat la aceeași logică a blockbusterului global: cât mai puține riscuri, cât mai mult consens emoțional și cât mai multe miliarde încasate. De fiecare dată nivelul a mai coborât o treaptă în sofisticare.

Ceea e cu atât mai ironic cu cât mitologia greco-romană oferă exact opusul acestei simplificări morale. Se zice că Homer stă la baza culturii europene, o expresie atât de uzată încât trece neobservată. În realitate, e unul dintre puținele clişee adevărate din critica culturală. Timp de peste două milenii, Iliada și Odiseea au fost textele pe care orice om educat din Europa le cunoștea. Pe ele au învăţat carte generații întregi, din ele s-au inspirat tragedia clasică, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Joyce. Dacă scoți din muzeele Europei picturile inspirate din Homer și mitologia greco-romană, se golesc pereții.

Iar Homer e doar începutul. Mitologia greacă în ansamblul ei, împreună cu Metamorfozele lui Ovidiu, au constituit vreme de două mii de ani marele rezervor comun de personaje și simboluri al Occidentului. Pentru artiștii Renașterii și ai Barocului, Ovidiu era un fel de Wikipedia: locul unde găseai toate poveștile, legăturile dintre ele și toate explicațiile necesare pentru a înțelege lumea zeilor și a eroilor.

Curios, filmul a abandonat acest univers. Există superproducţii despre Troia şi Ulise, dar nimeni nu a adaptat modern ceea ce grecii inventaseră deja acum două milenii și jumătate: primul mare univers narativ comun al culturii europene. Mult înainte de Marvel, exista deja acest „shared universe„, cu toate francizele la locul lor. Aceiași zei și eroi trec dintr-o poveste în alta, apar genealogii complicate, alianțe și răzbunări, personaje secundare care devin protagonişti în alte cicluri, fapte cu consecințe peste generații. Tot materialul e acolo, într-o complexitate pe care nici un scenarist de azi n-ar putea-o inventa.

Și totuși nimeni n-a avut curajul să facă un serial HBO al Olimpului. Nu două ore despre Ulise, ci șase sau opt sezoane, poate chiar cu regizori diferiți, fiecare imprimând propria viziune unui ciclu mitologic: Argonauții, Teba, Troia, Heracles, Perseu, Orfeu, Medeea, toate legate între ele prin aceeași familie de zei și aceeași logică a destinului. Deci nu doar o adaptare a lui Homer, ci a întregului univers homeric și post-homeric, un soi de echivalent antic al Game of Thrones, cu observaţia că poveștile nici nu mai trebuie scrise căci există deja și au trecut proba a douăzeci și cinci de secole.

Marea problemă e că miturile sunt imposibil de îmblânzit, deci Hollywoodul le evită cu precauţie. Zeus e un seducător compulsiv, violent, iar Hera e răzbunătoare până la cruzime. Atena manipulează, Apollo ucide din orgoliu, Dionysos oscilează permanent între extaz și distrugere. Incestul, violul, metamorfozele, canibalismul, răzbunările absurde și umorul obscen sunt omniprezente. În lumea asta nimeni nu e complet inocent și nimeni complet vinovat (cam ca în viaţă) şi exact această ambiguitate morală a făcut ca miturile să rămână vii vreme de 2500 de ani.

Prin comparație, sensibilitatea blockbusterului modern e una de grădiniţă. Personajele trebuie să fie uşor de citit moral, conflictele simplificate, iar orice asperitate șlefuită până devine acceptabilă pentru publicul global mediu. Gândim pozitiv, binili învinge, unele scene vă pot afecta emoţional. Odiseea lui Nolan n-are nici ea cum să iasă din calapod fără o lectură nouă a mitului sau întrebări filosofice memorabile, ceea ce mă îndoiesc că va oferi.

Va fi, fără îndoială, o sărbătoare pentru retină; oricum toţi vom merge să vedem filmul. Numai că vom ieși din sală cu senzaţia ştiută că am asistat la o demonstrație de jocuri video pentru un public adolescent, imatur, protejat în “safe spaces”. Nu vom discuta despre destin, liber arbitru, hybris, relația omului cu zeii şi ce legătură au toate astea cu noi, ci despre culoarea pielii actorilor și despre cât de spectaculoase au fost efectele speciale. Asta e adevărata tragedie a super-producţiilor: au mijloace nelimitate pentru a spune orice, dar aleg strategic (cu ştampila departamentul juridic) să spună tot mai puțin. Ne vom convinge de vineri încolo dacă Nolan ratează Homer, dar cinematografia mare sigur ratează șansa de a valorifica inteligent cel mai bogat patrimoniu narativ al Europei.