De ce România a refuzat adevărul lui Norman Manea (Op-ed)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În luna mai, luam prânzul în apartamentul lui Norman și al Cellei Manea din Upper West Side, la New York. Eram câțiva prieteni. Conversația curgea firesc, cu mult umor, de la amintiri la viața cotidiană și politică, de la România la America. La un moment dat, aproape fără inflexiune, Norman a spus: „Am înțeles că sunt evreu când am fost deportat în Transnistria.”

S-a făcut liniște.

În câteva cuvinte se concentra tragedia unei copilării și, poate, tragedia României secolului XX.

Nu era prima dată când îl întâlneam. În iulie 2021, la numai două zile după sosirea mea în Statele Unite ca ambasador al României, am ținut ca una dintre primele mele vizite să fie la Norman și Cella Manea. De atunci ne-am revăzut de mai multe ori.

Pe 19 iulie, Norman Manea împlinește 90 de ani. Duminică îl voi reîntâlni la Bard College, locul unde a predat în America și pe care îl numea cu tandrețe „Bucovina mea de pe Hudson”.

Norman Manea nu a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Dar, într-un sens mai profund decât cel conferit de o ceremonie la Stockholm, el este nobelistul unei Românii care încă nu și-a înțeles pe deplin propria tragedie.

Nu pentru că România ar avea nevoie să-și inventeze un laureat și nici pentru că marile premii s-ar putea acorda retrospectiv. Ci pentru că viața și opera lui Norman Manea alcătuiesc, poate mai limpede decât ale oricărui alt scriitor român contemporan, biografia morală a ultimului nostru secol.

Copil evreu deportat în Transnistria de autoritățile române. Supraviețuitor al Holocaustului. Adolescent sedus, asemenea atâtor oameni ieșiți din război, de promisiunea egalitară a comunismului, înainte de a-i descoperi minciuna. Scriitor confruntat cu cenzura și claustrofobia dictaturii. Exilat la cincizeci de ani. Reinstalat, departe de țară, în singura patrie pe care niciun regim nu i-o putea confisca: limba română.

Puține destine cuprind atât de complet catastrofele noastre. Fascismul, comunismul, antisemitismul, exilul, amnezia și, peste toate, refuzul de a deveni proprietatea vreunei ideologii.

Norman Manea nu este doar unul dintre cei mai mari scriitori români în viață. Este martorul pe care România a încercat, pe rând, să-l deporteze, să-l reducă la tăcere, să-l alunge și, în cele din urmă, să-l transforme într-un autor periferic pentru propria sa cultură.

În afara țării, este unul dintre cei mai traduși și respectați scriitori de limbă română. Acasă, a fost prea adesea tratat ca un musafir incomod, venit să tulbure ceremonia admirației de sine.

Motivul nu este greu de identificat. Norman Manea a refuzat să participe la pactul tăcerii prin care o parte a establishmentului cultural postcomunist și-a protejat propriile mituri.

În celebrul eseu Felix culpa, publicat în 1991, Manea a discutat trecutul legionar al lui Mircea Eliade și dificultatea acestuia de a și-l asuma public. Nu a cerut scoaterea lui Eliade din biblioteci. Nu i-a negat opera. Nu a propus demolarea unui mare autor. A cerut ceva mult mai incomod: adevărul întreg. Eseul a declanșat una dintre cele mai intense polemici intelectuale ale anilor ’90 și a atras asupra autorului atât critici de fond, cât și atacuri de factură naționalistă și antisemită.

Pentru această impolitețe, a fost tratat de unii ca un acuzator al culturii române. Ca și cum documentarea unei adeziuni fasciste ar fi fost mai gravă decât adeziunea însăși. Ca și cum problema nu ar fi fost fascismul intelectualului, ci indiscreția celui care îl amintea.

Aici se află una dintre marile patologii ale culturii noastre publice. România postcomunistă a recuperat cu o grabă explicabilă operele interzise sau mutilate de comunism. Dar, odată cu opera, a recuperat adesea și mitologia autorilor. I-a transformat pe unii dintre intelectualii generației de la 1927 în patriarhi lipsiți de biografie, statui cărora întrebările nu le mai puteau fi adresate.

Li s-au admirat inteligența, talentul, anvergura și succesul occidental. Mult mai rar s-a discutat lucid felul în care o parte dintre ei au disprețuit democrația liberală, au glorificat revoluția legionară sau au privit antisemitismul ca pe un ingredient acceptabil al renașterii naționale.

A spune toate acestea nu înseamnă a-i elimina din cultură. Dimpotrivă. Înseamnă a-i introduce cu adevărat în istorie.

O cultură matură poate să-l citească pe Eliade fără să-i falsifice trecutul. Poate să-l admire pe Cioran fără să-i transforme delirurile politice de tinerețe în simple exerciții de stil. Poate să recunoască statura intelectuală a lui Noica fără să ignore orbirea politică a unei epoci. Poate, mai ales, să distingă între înțelegere și absolvire.

Dar o parte a elitei românești a preferat altă soluție: contextualizare infinită pentru idoli și severitate absolută pentru cei care îi analizau.

Pentru scriitorii fascinați de totalitarism s-au găsit mereu circumstanțe, nuanțe și explicații. Pentru copilul deportat în Transnistria, devenit scriitor în exil, s-au găsit suspiciuni: că este resentimentar, că judecă România din afară, că oferă Occidentului imaginea pe care acesta dorește să o vadă, că își construiește prestigiul din tragedie.

Este una dintre cele mai cinice inversări morale produse după 1989. Nu autorii seduși, într-o măsură sau alta, de totalitarism au fost chemați să dea explicații, ci supraviețuitorul Holocaustului care cerea ca aceste explicații să existe. Nu memoria fascismului era considerată excesiv de fragilă, ci memoria victimei era considerată excesiv de incomodă. Este una dintre cele mai puțin onorabile pagini ale vieții intelectuale românești de după 1989.

Dar adevăratul motiv pentru care Norman Manea continuă să provoace disconfort este mai profund decât polemica din jurul lui Felix culpa. El nu poate fi integrat într-o narațiune triumfalistă despre România. Nu este scriitorul unei națiuni mereu nevinovate, trădate doar de marile puteri și de istorie. Este scriitorul unei Românii care a fost, în momente diferite, și victimă, și călău; și loc al persecuției, și refugiu; și limbă salvatoare, și instrument al propagandei. În literatura lui nu există inocență colectivă și nici confort moral. Există doar obligația de a privi trecutul fără autoamăgire.

Poate tocmai aceasta nu i-a fost iertată. A rămas profund atașat României fără să accepte legenda unei Românii inocente. Și-a păstrat limba, memoria și apartenența, dar a refuzat să transforme iubirea de țară într-o suspendare a spiritului critic. Pentru el, patriotismul nu a fost niciodată incompatibil cu adevărul; dimpotrivă, adevărul era singura formă de patriotism care merita apărată.

De aceea, Norman Manea nu a fost niciodată un procuror. Scrisul său este prea ironic, prea nuanțat și prea conștient de fragilitatea condiției umane pentru a împărți sentințe definitive. În Întoarcerea huliganului, ca și în întreaga sa operă, el nu înlocuiește o mitologie națională cu o mitologie a propriei suferințe. Își examinează propria biografie cu aceeași severitate cu care privește istoria țării sale. Tocmai această exigență morală îl face atât de greu de încadrat în tabere și atât de greu de instrumentalizat.

La 90 de ani, întrebarea nu este de ce Norman Manea nu a primit Premiul Nobel. În fond, istoria literaturii este plină de mari scriitori rămași în afara listei laureaților. Întrebarea este dacă România a avut vreodată curajul să-l înțeleagă.

Copil deportat de o Românie fascizată, scriitor sufocat de comunism și intelectual incomod pentru o parte a României postcomuniste, Norman are nevoie de ceea ce i-a lipsit prea des în propria țară: cititori dispuși să accepte că luciditatea nu este trădare, memoria nu este resentiment și că patriotismul care se teme de adevăr încetează să mai fie patriotism.

Nobelul nu mai depinde de Academia Suedeză. Nobelul pe care România i-l datorează înseamnă altceva: să admitem că unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri a avut dreptate înainte ca noi să fim pregătiți să-l ascultăm.

Andrei Muraru este ambasadorul României în Statele Unite.