VIDEO Victor Rebengiuc anunță că rolul din piesa Tatăl este ultimul personaj pe care îl va mai juca / Cum a fost refuzată piesa de Teatrul Național și a ajuns la Bulandra

Ajuns aproape de 90 de ani, actorul – cult Victor Regengiuc anunță într-un podcast realizat de fostul ministru Ionuț Vulpescu că rolul din piesa ”Tatăl” de la Teatrul Bulandra este ultimul pe care îl va mai juca, dar spune că va fi pe scenă cu acest rol cât timp va putea interpreta.

Actorul povestește în interviu că piesa ar fi trebuit pusă în scenă la Teatrul Național, dar managementul teatrului a tergiversat montarea, astfel că ”Tatăl” a ajuns la Bulandra.

Fragmente din podcastul cu Victor Regengiuc în care acesta vorbește despre culisele teatrului românesc și cariera sa pe scenă:

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Dispozitivul care va fi obligatoriu pe mașinile înmatriculate începând cu 6 iulie 2024

2:50

Au fost operați primii pacienți în spitalul construit din donații de asociația „Dăruiește Viață”

23:06

Cine sunt trolii și cum îi identificăm?

6:57

Satoshi, despre ce înseamnă Europa pentru artiștii moldoveni

10:12

Idei practice pentru a mânca sănătos în călătoriile lungi

5:18

V.R: Este ultimul rol pe care o să îl joc până când s-o consuma și s-o termina viața lui și nu o să mai vină public la el, sau eu nu o să mai exist, dar nu mai vreau să mai iau alt rol. Alt rol nu vreau să mai iau. Mi-a fost foarte greu ăsta. Nu îmi dădeam seama că o să fie atât de greu. Mi se părea că e o chestie ușoară, de conversație, dar nu a fost așa. Când am început să lucrez mi-am dat seama că e vorba de altceva, și a fost dificil.

Cu greutate, descoperind de fiecare dată câte ceva, și încă nu am terminat de descoperit. Eu sper să mai încă lucruri de descoperit în personajul acesta. Sper să pot să le găsesc, să le aflu și să le rezolv. Nu a fost ușor! Mi s-a părut că o să fie simplu, ce mare problemă? Eh, nu e așa, când te izbești, și îți dai seama ce se întâmplă, de faptul că ți se vorbește și nu înțelegi ce ți se spune, nu recunoști, nu îți mai recunoști copilul…. te uiți la el și te întrebi „cine e ăsta?” Te uiți la el și întrebi: „Tu ești copilul meu? Tu ești? Măi să fie, ce se întâmplă? Vreți să mă trageți pe sfoară…?” Și începi să cauți. Sunt lucruri care îți vin spontan și altele pe care trebuie să le cauți. Trebuie să muncești ca să le afli. Dacă vrei. Dacă nu muncești, e mai simplu.

Ați fost șase ani rectorul UNATC. Cum vi se pare evoluția școlii de atunci?
V.R.: Foarte îngrijorătoare. Nu numai a UNATC-ului actual – i se spune Universitate, ceea ce este cu totul și cu totul greșit. Aceasta nu este o universitate. Este o academie! Se lucrează, e școală. Conservator! Nu ai cursuri, ținute de un profesor, și după aia urmează altceva, nu e un sistem universitar într-o școală vocațională. Nu are ce să caute sistemul universitar acolo, pentru că nu așa se lucrează. În școala vocațională se lucrează cu fiecare student în parte. Îl iei de dimineață până seara, stai cu el și repeți, îi pui pensula în mână, dacă ești la pictură, la arte plastice, altul omoară pianul toată ziua, cu profesorul lângă el, sau vioara, și îl învață cum să cânte… și asta este… se lucrează! Consider, în afară de asta, de greșeala asta cu numirea – dar probabil că profesorii au fost tentați, pentru că pot avea salarii mari, mă rog, cred că și le fixează singuri, salariile, nu știu care e procedeul – faptul că au apărut atâtea școli de teatru e un dezastru. Pentru că, în primul rând, mă întreb: în școli de te miri unde, cine e profesor acolo? Cine îl învață pe ăla să fie actor, pe studentul care vrea să fie? Nu știi cine e, nici ce îl învață. Habar n-ai. Dar el își ia o licență și vine și îți arată ție: „uite, sunt actor, dă-mi să joc, angajează-mă la teatru”. Or nu asta e ideea. Cât eram rector, a venit la noi la teatru un mare regizor polonez, și profesor, și care a fost uimit că suntem subordinați ministerului Învățământului și nu ministerului Culturii. Învățământul vocațional ar trebui să fie la ministerul Culturii. Și nu știu cine, Gulea parcă, i-a spus în Senat, acolo, „Pentru diplome”. Iar acesta i-a spus: „Un artist nu se legitimează cu diploma, se legitimează cu opera!” Nu te duci la un director de teatru sau la un regizor de film și îi arăți „Uite, eu sunt artist. Am diplomă!”. Nu, zice: „Ia, în ce ai jucat, să te văd!” Și îi arăți ce ai făcut. Munca ta. După asta ești apreciat. Nu după diplomă.

Există vreun proiect pe care l-ați discutat cu Ion Caramitru și din păcate nu ați mai reușit să îl faceți împreună?
V.R.: Era vorba de Tatăl. Poate că am fi putut să îl facem împreună, dar până la urmă Cristi Juncu l-a făcut el. A fost o chestiune interesantă. Pino a venit cu piesa aceasta de la Paris, și a spus: „Uite, am găsit piesa aceasta pentru tine, să o punem aici, să o joci!” Dar începusem repetițiile pentru Regele moare și nu am putut să intrăm atunci cu ea. Peste câtva timp, m-a căutat Cristi Juncu și mi-a zis: „Am o piesă pentru dvs., dacă ați vrea să jucați în ea.” „Ce piesă?” „Tatăl…” „Ce vorbești? Piesa asta mi-a adus-o Caramitru. Să vorbesc cu el.” Și i-am spus: „Uite, Juncu vrea să pună piesa.” „Gata, o facem, o punem imediat”, numai că el s-a prăpădit săracul. E o mare pierdere, a unui mare prieten. L-am iubit și l-am sprijinit, am fost alături de el. Încă de dinainte de Revoluție! Am jucat în piese pe care le-a pus el în scenă! Dar eram prieteni, era altă chestiune între noi… O prietenie dezinteresată!

Deci Tatăl trebuia să fie montat la Teatrul Național, și nu la Bulandra…
V.R.: Da! Și când am văzut că nu se poate, nu se poate, că să vedem ce bani primim, că să mai așteptăm… Adevărul e că ei își făcuseră alt plan, chiar și Onisei, cred că era de acord cu asta.