Va putea evita președintele Nicușor Dan soarta predecesorilor săi în funcție fără majoritate parlamentară?

Nicușor Dan este primul președinte independent al României. El a fost susținut în turul 2 al scrutinului prezidențial din 16 – 18 mai de Uniunea Salvați România, Partidul Național Liberal și Uniunea Democrată Maghiară din România, partide care nu au vrut sau în cazul USR nu au putut să-l susțină în turul 1 din 2 – 4 mai.

Acum, noul președinte încearcă să medieze formarea unei coaliții majoritare de guvernare, în condiții politice extrem de dificile. Dar despre aceasta ceva mai încolo. Mai întâi să ne întoarcem în trecutul post-comunist și să vedem ce precedente există în raportul dintre președinte și majoritatea parlamentară, un element fundamental în sistemul instituțional al puterilor din România.

Un singur președinte – Ion Iliescu, a dispus de majoritate parlamentară absolută a unui singur partid, Frontul Salvării Naționale în 1990, în Adunarea Constituantă care a adoptat Constituția în 1991. Președintele Iliescu s-a bizuit practic pe o majoritate absolută destul de docilă și în celelalte două mandate ale sale, 1992 – 1996, FDSN/PDSR cu partide satelit – PUNR, PRM, PSM și PDAR – și 2000 – 2004, când Partidul Social Democrat (PSD, cea mai recentă ipostază a FSN) a guvernat fără probleme de conivență cu PRM-ul lui Vadim Tudor.

În rest, președinții României s-au confruntat mai devreme sau mai târziu în mandatul lor cu probleme politice insurmontabile. Ales în 1996, Emil Constantinescu a guvernat cu o coaliție eteroclită de alianțe electorale – Convenția Democrată, Uniunea Socială Democrată și UDMR, care a fost frânată în permanență de Partidul Democrat, un alt moștenitor al FSN. La sfârșitul mandatului în 2000, președintele Constantinescu a decis să nu mai candideze pentru realegere declarând: “M-a învins Securitatea”.

Traian Băsescu a fost ales pentru prima oară în 2004 și reales în 2009 și de fiecare dată a forțat formarea unei coaliții majoritare cu partide satelit ale PSD, alienând de fiecare dată PNL și fiind de ambele dăți la jumătatea mandatului ținta unui referendum de destituire după suspendarea sa de către majoritatea parlamentară ostilă. Și-a încheiat mandatul în 2014 complet izolat, în pofida unui bilanț relativ pozitiv, în comparație cu ceilalți președinți.

Klaus Iohannis a fost ales prima dată în 2014 și a moștenit o majoritate parlamentară ostilă, care după intermezzo-ul din 2015 cu guvernul Cioloș format după căderea guvernului Ponta în urma tragediei de la Colectiv, a fost nevoit să coabiteze cu o majoritate parlamentară ostilă după alegerile legislative din 2016, fiind și el amenințat cu suspendarea de PSD și nevoit să accepte demiterea Codruței Kovesi din funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție în 2018. După cinci ani de influență relativ minoră pe scena politică, președintele Iohannis a fost reales cu cea mai importantă majoritate după Ion Iliescu în 1990 în 2019 și timp de un an a putut încropi o nouă majoritate ca predecesorul său Traian Băsescu în 2009, iar după alegerile parlamentare din 2020 a fost în poziția de a numi primul guvern de centru-dreapta (pe hârtie) coerent de după 1990: PNL – USR – UDMR. Guvernul a rezistat mai puțin de un an și a fost înlocuit de un altul de “Mare Coaliție”, PSD – PNL, ceea ce dovedește că etichetele ideologice nu au absolut nicio valoare în România.

Alegerile din 2024, prezidențiale și parlamentare, pentru prima oară după 20 de ani desfășurate în aceeași perioadă, deși desfășurate într-o bizară succesiune: turul 1 prezidențiale – parlamentare – turul 2 prezidențiale au rezultat în anularea scrutinului prezidențial și un rezultat pe măsură la parlamentare în care partidele de extrema dreaptă o obținut o treime din mandate.

Președintele Iohannis și-a continuat mandatul și a fost format în disperare un guvern majoritar PSD – PNL – UDMR, premierul și liderul interimar al PSD, Marcel Ciolacu, demisionând după turul 1 al prezidențialelor din mai 2025 în urma eșecului candidatului PSD – PNL, Crin Antonescu, de a se califica în turul 2.

Și ajungem acum la ziua de azi când președintele Nicușor Dan a moștenit un parlament haotic, ales în circumstanțe politice extreme, cu un proces continuu de dezertare a parlamentarilor de la partidele extremiste AUR, SOS și POT și îndreptarea lor către PSD și PNL, ambele conduse de lideri provizorii, partidele care au adus România în pragul falimentului, cu un deficit bugetar de aproape 10% din Produsul Intern Brut, văzute ca responsabile de ajungerea extremei drepte la un pas de preluarea puterii în România.

Președintele Dan nu va beneficia, spre deosebire de toți ceilalți predecesori ai săi de niciun fel de bază proprie de putere și va trebui să colaboreze (coabiteze?) cu niște partide care până de curând l-au tratat ca politician în cel mai bun caz cu indiferență și în cel mai rău caz cu ostilitate. Desigur că ar exista varianta unor alegeri parlamentare anticipate, dar posibilitatea convocării acestora este practic nulă din punct de vedere constituțional și politic. În aceste circumstanțe este greu de văzut cât de largă poate fi influența în clasa politică românească a noului președinte al României, care se simte clar mai în largul său printre lideri străini și reprezentanți ai societății civile, într-un context internațional mai dificil ca oricând în ultimii 35 de ani.

Citește și:

Prima ecuație complicată pentru Nicușor Dan: guvernul plus majoritatea parlamentară, reformele dure plus riscul de tăiere a fondurilor europene egal risc de suspendare / Cheia este la PSD