The New York Times: Polonia nu este prietenul pe care și-l imaginează Vestul

• Analiză publicată de The New York Times și semnată de Jaroslaw Kuisz (politolog, redactor șef al săptămânalului polonez Kultura Liberalna) și Karolina Wigura (istorică a ideilor; ambii autori sunt membri ai Center for Liberal Modernity din Berlin)

Războiul din Ucraina a scos la lumină multe paradoxuri. Unul dintre cele mai stranii e acela că invazia lui Vladimir Putin a făcut ca politicienii autocrați din țările vecine să se transforme brusc în „băieții buni”.

Și nicăieri nu este mai evident acest aspect decât în Polonia. Cum războiul a mutat atenția geopolitică a globului asupra Europei Centrale și de Est, Varșovia s-a desfătat în tot acest interes. Până acum reticentă să accepte imigranți, țara a primit milioane de femei și copii din Ucraina, deschizându-și brațele într-un gest impresionant de solidaritate. Și pe măsură ce Polonia se implica tot mai mult în apărarea Ucrainei – oferind ajutor masiv Kievului, inclusiv echipamente militare în valoare totală de peste 2 miliarde de euro – observatorii din Occident păreau să creadă că în țară ceva fundamental se schimbase.

Bine ar fi fost. Sprijinul Poloniei pentru Ucraina nu constituie nicidecum un indiciu că acum, după aproape un deceniu de regres democratic, țara a realizat cât de importantă e democrația. Ce apără în realitate guvernul polonez sunt suveranitatea și dreptul la autodeterminare – un angajament de natură mai degrabă existențială decât politică. În graba lor de a aclama Polonia și a prezenta un front unit, politicienii occidentali au scăpat din vedere un lucru, iar pentru această scăpare vor plăti. Departe de a bate în retragere, iliberalismul polonez e bine-mersi.

Știm deja cum arată acesta. Guvernul, controlat din 2015 de partidul de dreapta radicală Lege și Justiție (PiS), a acaparat instituții-cheie ale statului, cum ar fi presa publică, a restricționat independența justiției și a instituit legi draconice contra avortului. Pentru a-și neutraliza opoziția e permis aproape orice truc politic: ascultarea telefoanelor, denigrarea, ba chiar și minciuni flagrante. Dat fiind că la toamnă vor avea loc alegeri generale considerate cruciale, procesul electoral a fost măsluit în favoarea actualei puteri și s-a adoptat o lege nouă prin care opozanții pot fi expulzați din viața politică sub pretextul combaterii influenței ruse. În demersul său de a-și asigura un al treilea mandat, PiS nu lasă nimic la voia întâmplării.

Succesul PiS a fost construit pe baza ajutoarelor sociale atent direcționate, a plecăciunilor făcute în fața identității catolice a țării și a naționalismului proclamat. Dar în foarte mare măsură se datorează și unor campanii abile de insuflare a fricii colective și de demonizare. În cea mai mare parte a celor opt ani petrecuți de PiS la putere imigranții, femeile și minoritățile sexuale au constituit țintele principale. Guvernul atacă regulat și opoziția, folosindu-se adesea de teorii ale conspirației sinistre. De pildă, atât miniștrii cât și simplii simpatizanți ai PiS afirmă că liderul opoziției și fostul premier Donald Tusk a pus la cale accidentul aviatic în care a murit președintele țării în 2010. Oricât ar fi de absurde, astfel de teorii ale conspirației rezonează cu o anumită teamă omniprezentă – și o amplifică – cum că lucrurile se schimbă rapid în mai rău.

E o teamă pe care se bazează și reacția țării la război. Istoria modernă a Poloniei – anexată, subordonată și ocupată – e una de pierdere repetată a independenței. Această moștenire tragică, niciodată uitată, explică reacția energică a guvernului la războiul din Ucraina: ce a fost în trecut nu trebuie să se mai repete în viitor. Și nu vorbim aici doar de Polonia. O scurtă privire pe hartă e suficientă pentru a observa că țările care susțin cel mai puternic Ucraina sunt aceleași care au fost afectate de pactul nazisto-sovietic din 1939, care a expus Finlanda, țările baltice, România și Polonia la jafurile armatelor de ocupație. Solidaritatea acestor țări este una bazată pe trauma imperialismului rus.

SUA ar trebui să țină seamă de acest lucru. În februarie, la un an după invazie, președintele Biden a vorbit în fața Castelului Regal din Varșovia. După ce a lăudat Polonia în calitate de unul dintre „marii aliați” ai SUA, Biden a subliniat importanța apărării libertății și democrației. A fost un discurs impresionant. Însă, în această parte a lumii, libertatea și democrația nu merg neapărat mână în mână. Drept dovadă e și faptul că PiS se situează la un confortabil 35% în sondaje, în ciuda scandalurilor în care e implicat guvernul și a inflației care a explodat.

Imaginea acum proaspăt lustruită pe plan internațional a PiS, de prieten consecvent al Ucrainei, nu face decât să cimenteze acea susținere electorală. Guvernul e în măsură să se recomande în mod plauzibil drept garant al securității, atât pe plan intern cât și extern, confirmat și de susținerea occidentală. Alături de țări precum India, Turcia și Rwanda, Polonia ar putea deveni parte a unui grup pestriț de amici nu tocmai liberali ai Vestului, contribuind la consolidarea unei opoziții la adresa Chinei și Rusiei. Acest proces este în acord cu interesele Occidentului – dar nu și cu valorile lui.

Nu e necesar ca lucrurile să se prezinte astfel. În primul rând, SUA au o influență considerabilă asupra Poloniei. Dacă Biden, ale cărui două vizite în țară în cursul ultimului an au fost tratate ca evenimente majore, ar denunța public comportamentul guvernului pe plan intern, ar fi un mesaj important pentru șefii partidelor. Mai mult chiar, SUA pot condiționa ajutorul financiar pentru Polonia – anul trecut America a investit în armata poloneză 288,6 milioane de dolari – de respectarea normelor democratice și a statului de drept. S-ar putea să nu funcționeze chiar imediat: UE i-a blocat Poloniei fonduri de redresare post-pandemică pentru violarea independenței justiției de către guvern, dar n-a rectificat încă acel derapaj. Însă măsura le-ar demonstra măcar iliberalilor polonezi că nu pot acționa după bunul plac.

În romanul său din 1899, „Heart of Darkness” [„Inima întunericului”], Joseph Conrad îl prezenta pe anti-eroul cărții, Kurtz, nu ca pe răul întrupat, ci ca pe un produs al societății acelor vremuri. Polonez la origine, Conrad scria că „întreaga Europă a contribuit la făurirea lui Kurtz”. Conducătorii liberali ai Vestului ar face bine să reflecte la faptul că ei înșiși riscă să contribuie, în numele unității, la făurirea unui anti-erou modern.

sursa: The New York Times (traducere: Rador/ Andrei Suba)