„Și acum 40 de ani era cald”. Cât e de adevărată afirmația?  / Ce spune fizica despre clișeele legate de căldură

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Căldura record din aceste zile a readus în prim-plan una dintre cele mai rezistente fraze din istoria recentă.

Rezistă valurilor de căldură, datelor, hărților, chiar și vărului care „și-a făcut propriile cercetări”.

Fraza este „și acum patruzeci de ani era cald”. Este o frază curioasă. Nu pentru că ar fi falsă. De fapt, este adevărată. Acum patruzeci de ani existau veri toride. Existau recorduri. Existau chiar și grindină bruscă și inundații. Problema este alta, explică ziarul Corriere della Sera într-o analiză privind fenomenul încălzirii globale.

Specialiștii explică faptul că marea diferență nu stă în existența unui record de temperatură, ci în frecvența și intensitatea acestora. Folosind metafora zarurilor, experții arată că, dacă într-un joc cifra șase iese mult mai des decât ar fi statistic normal, nu mai putem vorbi despre coincidență, ci despre o schimbare a „distribuției probabilităților”.

În climatologie, nu recordul de astăzi este cel care alarmează, ci faptul că aceste recorduri apar simultan pe tot globul, durează mai mult și sunt depășite cu marje tot mai mari. O deplasare minimă a temperaturii medii nu înseamnă doar „puțin mai cald”, ci o creștere exponențială a probabilității ca fenomenele extreme să se producă.

Este faptul că această frază pare scoasă dintr-un manual școlar din secolul al XIX-lea, în timp ce clima este o problemă care ține de fizica secolului XXI.

Cel care o rostește își imaginează clima ca pe un termometru uriaș. Crește puțin, scade puțin. Din când în când e cald, din când în când e frig.

Dacă ieri s-a întâmplat ceva asemănător cu ce se întâmplă astăzi, atunci astăzi nu este nimic nou. Păcat că clima nu este un termometru, ci unul dintre cele mai complexe sisteme pe care le cunoaștem. Și tocmai aici bunul simț începe să ne trădeze. Și apar frazele făcute, clișeele. Marele clasic: „Eh, dar vara a fost întotdeauna cald”. Sau vărul său apropiat: „În 1983 era și mai rău”. Și, bineînțeles, campionul olimpic al categoriei: „Pe vremuri existau anotimpurile intermediare”.

Care, apropo, este probabil singura teorie climatică care rezistă de zeci de ani fără să fi publicat vreodată un articol științific. Noroc că există fizica.

Este mult mai puțin spectaculoasă decât clișeele, dar explică lumea mult mai bine. Timp de secole am fost învățați să gândim în mod liniar. Dacă dublez o forță, obțin un efect dublu. Dacă măresc ușor o cauză, mă aștept la o consecință puțin mai mare. Natura, însă, nu a semnat niciodată acest contract.

Orașe din ce în ce mai calde

Sistemele complexe funcționează altfel. Sunt alcătuite din milioane de elemente care interacționează continuu. Atmosfera, oceanele, curenții, gheața, vegetația, norii. Nimeni nu decide de unul singur. Și totuși, împreună, ele dau naștere la ceva ce nimeni nu deține în mod individual. Este fenomenul pe care în fizică îl numim „emergență”.

Și aici raționamentul „chiar și acum patruzeci de ani” începe să se clatine. Pentru că confundă evenimentul singular cu comportamentul sistemului.

Să luăm un exemplu.

Imaginați-vă că aruncați un zar. Iese șase. Se întâmplă. Îl aruncați din nou. Iese din nou șase. Se poate întâmpla. Îl aruncați de o mie de ori, iar șase continuă să iasă aproape de două ori mai des decât ar trebui. În acest moment, niciun fizician nu ar spune: „Păi, și înainte ieșea șase”.

Ar spune ceva cu totul diferit. S-a schimbat distribuția probabilităților.

Și exact asta observăm în ceea ce privește clima. Nu recordul de astăzi ne spune ceva. Ci faptul că recordurile apar din ce în ce mai des. Că sunt depășite cu marje tot mai mari. Că durează mai mult. Că apar simultan în diferite regiuni ale planetei.

Mulți își imaginează încălzirea globală ca pe un fel de lift. Temperatura medie crește cu unul sau două grade, iar restul urmează cuminte. Nu funcționează așa. Dacă ar fi un lift, măcar am avea butonul pentru a ne întoarce la etajul de jos. Să ne gândim la clasica curbă în formă de clopot care descrie foarte multe fenomene naturale.

Majoritatea evenimentelor se concentrează în apropierea mediei. Evenimentele extreme se află în cozi. Dacă acea curba se deplasează chiar și puțin spre dreapta, extremele cresc mult mai mult decât ar sugera acea deplasare. Este suficientă o mică schimbare a mediei pentru a crește enorm probabilitatea evenimentelor mai rare. Este matematică. Nu ideologie.

Dar mai e ceva. Pentru că clima nu este doar o chestiune de statistică. Este dinamică. Iar în sistemele complexe există reacții de retroacțiune. Solul se încălzește. Își pierde umiditatea. Un sol uscat evaporă mai puțină apă. Evaporând mai puțin, preia mai puțină căldură din mediul înconjurător. Așadar, se încălzește și mai mult. Cu cât se încălzește mai mult, cu atât se usucă mai mult. Cu cât se usucă mai mult, cu atât se încălzește mai mult. Este un cerc vicios. Același lucru se întâmplă cu persistența anticiclonilor, cu anumite curenți atmosferici, cu transportul umidității. Când aceste interacțiuni se întăresc reciproc, sistemul nu mai răspunde în mod proporțional. Își schimbă comportamentul.

Și acesta este cuvântul-cheie. Comportament. Astăzi nu observăm pur și simplu câteva grade în plus. Observăm un sistem care își modifică modul de funcționare. Cei care continuă să repete „și pe vremuri era cald” descriu starea vremii.

Climatologia studiază clima. Sunt două niveluri diferite. Este ca și cum ai observa o singură moleculă de apă și ai crede că ai înțeles un uragan. Fizica sistemelor complexe ne învață că proprietățile cele mai interesante nu aparțin elementelor individuale, ci ansamblului. De aceea, negarea schimbărilor climatice pare adesea mai degrabă o eroare de metodă decât o problemă de opinii.

E cam ca și cum ai susține că ai înțeles cum funcționează Bursa urmărind o singură acțiune. Sau traficul din Milano uitându-te la o singură mașină. Modelul mental este cel greșit. Iar când modelul este greșit, chiar și concluziile par rezonabile. Dar rămân greșite.

Timp de secole am crezut că clima este în primul rând o chestiune de temperatură. Temperatura este cea pe care o simțim pe piele. Fizica, în schimb, se concentrează asupra energiei. Pentru că, atunci când se modifică bilanțul energetic, se schimbă și modul în care evoluează acest sistem. Clima nu face excepție.

Valurile de căldură, secetele persistente, fenomenele extreme sunt simptomele. Ele reprezintă urma lăsată de un sistem care a început să se comporte diferit. Și aici fizica devine practică. Când un sistem se apropie de un prag critic, nu se continuă alimentarea acestuia în speranța că va reveni spontan la starea anterioară. Se încearcă reducerea cauzei care continuă să crească energia sistemului. Acesta este exact motivul pentru care astăzi vorbim despre decarbonizare, despre eficiență energetică, despre toate tehnologiile capabile să reducă emisiile, de la energia nucleară de nouă generație la sursele regenerabile. Nu pentru că o spune un politician. Ci pentru că ar spune-o un termodinamician.

Acestea reprezintă încercarea, rațională și măsurabilă, de a modifica bilanțul energetic al sistemului. De aceea continui să zâmbesc când aud: „Și acum patruzeci de ani era cald”.

Bine, da, dar câtă energie în plus reține astăzi sistemul climatic față de acum patruzeci de ani? Pentru că de variabila energie depinde evoluția viitoare a sistemului. Putem continua să discutăm despre căldură și să gândim la fel ca în anii ’80. Pământul, însă, răspunde la energia pe care sistemul climatic o acumulează chiar și de atunci. Și nicio nostalgie nu îl poate convinge să acționeze altfel.