Text interzis pudibonzilor scris de un român din Suedia. Despre plăcuțele de înmatriculare și diferite falsități

Cer scuze cititorului sensibil: textul ce urmează se referă la limbajul licențios, ba chiar îl și folosește!

Într-o dimineață de februarie, în metroul din Stockholm, îmi pregăteam – în gînd – o introducere elevată, o captatio benevolentiae ce-și dorea să trezească atenția studenților de la Facultatea de Istoria Artei a Universitătii din Stockholm la începutul prelegerii cotidiene : ”Arta imperiului bizantin”!

Întelegeți ce mare mi-a fost surpriza în clipa în care gîndurile mele înalte au fost coborîte pe terra de un acordeon mînuit cu rapididate astfel încât, cu aproximație, să producă o melodie ce-mi amintea vag de petrecerile suburbane din Bucureștii anilor de glorie ’60, pe cînd – pentru o perioadă scurtă de timp – am fost profesor suplinitor la o școală din Ferentari.

Surpriza a fost de scurtă durată: cele două personaje care acaparaseră spațiul central al vagonului au dovedit o diviziune a muncii perfectă: muzica a încetat brusc și personajul necîntator – un tînar înalt și relativ chipeș care-și arata o dantură stralucitor de albă într-un zimbet larg și permanent – a pornit zdrăngănind un înalt pahar de coca cola în fața fiecărui călător, îndemnîndu-l să prețuiască presupusa delectare muzicală: “hai bălosule, bagă banu’ băga-mi’a-ș p**a-n gura ta”, spunea el zîmbind curat în fața unui călător încă adormit.

“Hai țîțoaso, scoate coroana c-o vezi pe mă-ta” se îndulcea el în fața unei tinere. ”Hai fă da banu’, că-ți freacă portofelu’ l**dicu’!”

Zîmbetul permanent, verbalitatea debordantă, cuvintele necunoscute, dar care păreau perfect personalizate, au stîrnit o vagă stînjeneală în rîndul călătorilor în timp ce revolta mea se apropia de nivelul maxim: “hai pu**ică, bagă mare, băga-m’i-as …”

N-am apucat să aflu ce vroia sa-mi bage, limitele răbdării mele fuseseră depășite de mult așa că am izbucnit cu o voce inaltă: “ba s-o bagi în p**dele mă-tii, nenorocitule!”.

Nu e nevoie, sper, sa vă spun că reacția mea grosieră m-a surprins în așa măsură, încît în clipa următoare mă pregăteam să-mi cer scuze, fragmente de gînduri bilingve îmi treceau prin minte, ba chiar aparent uitatele trimiteri la înlelepciunea populară “dacă te bagi în tărîțe…”, îmi prevesteau o întîlnire animalieră…

Replica mea a avut însa un efect instantaneu: personajul zdrăngănitor de măruntiș a încremenit o clipă și-apoi cu o mișcare agilă s-a răsucit către companion strigîndu-i: “haide bă că ăsta-i de-al nostru’!” Și cum metroul intrase într-o stație, cei doi au dispărut instantaneu odată cu deschiderea ușilor.

Am rămas cu rușinea limbajului oribil pe care subconștientul s-a dovedit că mi-l conservase timp de peste două, chiar trei decenii, în mijlocul călătorilor cărora le ocoleam cu jenă privirile. Cu jenă, pînă cînd am ințeles că în tăcerea reașezată în vagonul metroului se cristaliza, treptat, o întrebare admirativă: “ ce le-o fi spus oare de-a scăpat de ei așa ușor?”

Nu aș fi putut oricum răspunde unei asemenea întrebări, nu numai pentru ca oribilitatea formulării replicii mele (care fusese totuși pe măsura interpelării) era pur și simplu intraductibilă în limba suedeză, ci mai ales, pentru că rămăsesem – la rîndul meu – surprins, ba chiar oripilat, aș spune, de formula: “haide bă că ăsta-i de-al nostru’!”

Cugetînd mai profund, am înțeles că nerușinatul individ avusese totuși dreptate, dintre toți călătorii fusesem singurul care pricepuse mesajul obscen al falsei cerșetorii, ba chiar mai mult, îi răspunsesem cu aceeasi monedă! Da, “eram noi și-ai noștri”!

La aceeasi concluzie a ajuns, de curind, și doamna Mungiu-Pippidi care – cu oarecare veselie – m-a aruncat în aceeași oală cu individul respectiv și -amestecind condimentat cu ceva noțiuni marxiste – mi-a transmis urarea: “Bine ați venit în lumpendiaspora românească”!

Urarea mi-ar fi trezit – recunosc jenat și chiar cu riscul de-a răni profund urechile unui apărător elevat al milenarei pudicități românești – o reacție imediat asemănătoare celei cu care îmi gonisem conaționalul, dacă stimata doamnă ar fi formulat-o în limba româna, tot într-un vagon de metrou suedez. Dar nu!

Domnia sa mi-a adresat-o mediatic pe un site cu ambiții moral-nevinovate intitulat “România curată” (2 august 2018)! Și nu numai mie, ci – în egală măsură – și celuilalt membru al diasporei românești cu care intrasem în conflict. Ba chiar mai mult, tuturor românilor din toate “străinătățurile”!!

Și, parcă pentru a-și clarifica afirmațiile, stimata doamnă Mungiu-Pippidi a revenit în același spațiu mediatic punînd în balanță – cu nevinovăție aparent-obiectivă două entitati: PSD – partid cu program de guvernare pe care și-l respectă punct cu punct – și proaspăt născuta mișcare de masa a românilor, aparent condusă de o singură idee: Muie PSD.

Ciudat! Am scris „aparent” pentru că autoarea prezentării intitulate “PSD versus Partidul Muie PSD“ (“România curată” 7 august 2018) pune în balanța două entități complet diferite: pe de-o parte un partid politic ale cărui hotărîri de guvern afectează – grav și constant – poziția și prestigiul României în lume și pe cealaltă, o mișcare apărută spontan (o mișcare browniană, aș spune), scandalizată de iresponsabilitatea, de ineficiența, de servilismul și de incompatibilitatea cu care acest tip de hotarîri se iau pe bandă rulantă.

Doamna Mungiu-Pippidi iși imaginează că oferă argumente pro și contra unei eventuale luări de poziție a românului PSD-ist neaoș, versus adepții sloganului Muie PSD, adus (temporar?) de mulțimea “diasporenilor” sosiți acasă. Acasă, stimată doamnă, acasă, adică în România (și a) lor! Visându-se un spadasin suplu și agil, domnia sa crede că impresionează cu aparent stilizate paré-uri de floretă, acolo unde cei pe care îi apară scot la vedere mitraliera!

Partinitatea ambelor texte se referă, disimulat sau direct, la Diaspora. Aceasta este tulburătoarea liniștii publice într-o Românie liniștită, prosperă și în plin proces de absolută aderare la aspirațiile unei Europe moderne. Această diasporă care, conform unor statistici chiar neoficiale, depășește cu mult numărul alegătorilor PSD de la ultimele alegeri, sosește acasă, stimată doamnă Mungiu-Pippidi! Și acasă sunteți dumneavoastră și restul conaționalilor, angajați cu toții – cu verbalitate vehementă sau cu tăceri pline de subînțeles – în situația clocotindă concentrată în protestul numit Muie PSD.

Și-acum ajungem la problema plăcuțelor de înmatriculare (suedeze!), interpretate ca un atac ignobil la adresa conducerii unui partid politic ale carui exemple de sfioasa pudicitate au invadat în ultimul timp spațiul cultural românesc.

Acest partid ce pare să vă stîrnească admirația, ne bombardează zi de zi cu stupefiante, incredibile hotărîri, decizii, imediat acceptate ca legi intangibile, cu pomeni propagandiste ce ascund ”greșeli” ireparabile. Cu finețea stilistică a unui intelectual profund jignit de atitudinea grosieră a lumpendiasporei unite în jurul sloganului Muie PSD, alegeți să acceptați stîlcite acorduri gramaticale, jonglate nonșalant de către un personaj al elitei administrativ-culturale sau propuneri absurd-fascinante de genul imprimării unui slogan festiv pe tricoaiele Centenarului Unirii, alăturîndu-vă tot mai multor membri ai acestui partid, care se înghesuie să ia, public, atitudine împotriva profanatorilor verbali a unei morale proprii: “nimic rău despre noi!”.

Uitate sunt, deci, condamnările penale, murdarele invective proferate de către un N***licea, amenințările unui posesor de mitralieră, ripostele stupide de genul “pentru că pot”, obrăznicia lui “altă intrebare”, parșiveniile verbale fals-generoase ale primarului Capitalei, îndestularea nerușinată a prelaților posesori de limuzine în speranța obținerii unui mir salvator de pușcărie, subterfugiile stupide ale cardanei, gropile neasfaltate ale gafelor politice verbale gen Videle, ba chiar mai mult atacurile mojic-furibunde ale unor personaje-cheie din Călugăreni, Vrancea sau Alexandria la adresa românilor din străinatate.

Stimată doamnă Mungiu-Pippidi, ceea ce ce sperie de fapt un cetățean român de rând nu este, de fapt, numai acestă serie de inepții ale baronismului politic, ci mai ales faptul că ele sunt susținute vehement de o ideologie profund neaoșă, teleormaneancă, ce ne va lipsi – pe noi și pe urmașii noștri, autohtoni sau diasporeni – de orice viitor dacă nu strigăm acum la unison din toți rărunchii: MUIE PSD!

Evoluția evenimentelor arată că mesajul a fost la nivelul ideologiei – a fost înțeles ca atare, deci se cuvine repetat: MUIE PSD!

Vă așteptăm în piață!

NOTA: Mircea Iliescu este un istoric de artă român stabilit la Stockholm. Texul a apărut inițial pe pagina sa de Facebook și preluat cu acordul autorului