EXCLUSIV ”Salut! Sunt Sorina și am 22 de ani. 27 de zile am stat într-o cameră de spital și încă 14 într-un apartament pentru un virus despre care foarte multă lume am văzut că spune că nu există… Există”
Sunt studentă la Cluj și tocmai ce-mi scriu o lucrare la master. Râdeam de coronavirus, vedeam fel și fel de memeuri pe net și mă distram cu prietenii mei: <<bine, ce-i asta, o viroză? o gripă ușoară și lumea exagerează.>> Pe 20 Martie m-am întors din Anglia după un proiect Erasmus derulat la facultate. Am aterizat pe aeroportul din Cluj și am aflat că am avut contact direct cu una dintre persoanele din cadrul proiectului care a fost confirmată cu coronavirus. Coronavirus. Ce cuvânt amuzant, nu? Așa îmi părea la început, când a început să devină viral pe facebook. Ne râdeam: „Ce e asta? E berea Corona. Cum să se infecteze lumea de la bere?”
La aeroport mi s-a luat temperatura. Nu aveam febră, dar i-am anunțat pe cei de acolo că am avut contact direct cu o persoană care e pozitivă. Imediat după ce am aterizat, am fost sunați din Anglia să ni se spună că suntem contacți cu cazuri pozitive. Le-am transmis celor din aeroport din Cluj și mi-au spus să mă duc acasă, iar în cazul în care îmi apar simptome, să merg la spital. Am ajuns la casa unei prietene care a fost cu mine în proiect cu ideea că o să stăm la ea 2 săptămâni, să ne treacă mai repede timpul.
Virusul există
Nu știu cum a fost perioada stării de urgență pentru voi și cât de mult v-a afectat faptul că nu ați putut să ieșiți din casă, dar vă pot spune cum a fost pentru mine. Eu m-am trezit cu o ușoară durere în gât, am luat pliantul pe care l-am primit la aeroport ca să citesc informațiile despre coronavirus. Deja știam care erau simptomele: febră, durere în gât, tuse, oboseală, dar nu m-am gândit o secundă că aș putea fi purtătoare a virusului.
Am ajuns la spital vrând să fac testul și să știu dacă am sau nu Covid, iar când rezultatul testului a venit pozitiv nu m-am gândit că aveam să stau închisă atât de mult timp, 27 de zile în spital, plus încă 14 zile în autoizolare. La ora actuală în România sunt identificate peste 30.000 de cazuri de Covid, iar când eu m-am internat erau doar 360 de cazuri. Nu cred că trebuie să vă spun că a fost groaznic să stau atâta timp într-o cameră, pentru că am să presupun că și voi, la rândul vostru, ați respectat starea de urgență și ați stat închiși și știți despre ce vorbesc. Ei bine, acum comparați faptul că ați stat închiși în casele voastre, cu lucrurile voastre și cu familiile voastre, într-un mediu comun și cunoscut vouă, cu lucruri care vă fac să vă simțiți ca acasă. Pentru mine situația a stat diferit, am împărțit camera cu prietena mea din cadrul proiectului timp de 27 de zile, o cameră mică de spital: două paturi, o masă și două scaune.
Veneau ambulanțe în fiecare zi și e terifiant. Apoi îi auzeam pe vecinii noștri – așa le spuneam – cum tușeau și nu se mai opreau din tușit. Erau cei din saloanele alăturate. Tuse convulsivă, ca și cum îți dai pe gât tot sufletul. Fără oprire. Ore în șir să tușești…. Încontinuu. Ne puneam căștile pe urechi. Cam două săptămâni nu am avut gust și miros și timp de câteva zile am avut o ușoară durere de gât. Mâncam și niciun gust. Miroseam o floare, nimic, niciun miros. Un mare gol. Nimic. Virusul există, chiar dacă pe unii dintre noi nu ne afectează într-un mod mai serios și se manifestă ușor, asta nu înseamnă că pentru toți este la fel. Cred că putem face anumite sacrificii pentru a-i proteja pe cei din jurul nostru.
Când am fost internată, cel mai mult mă îngrozea ideea că nu pot lua oamenii în brațe pentru că reprezentam o amenințare. Mă gândeam că dacă nu aș fi mers la spital și îmi treceau cele 14 zile de carantină și mergeam acasă, unde aveam contact cu părinții și bunica, oare ce s-ar fi întâmplat? Eram un pericol pentru cei din jur.
Doctorii și întreg personalul medical ar trebui apreciați mult mai mult. Noi ne plângem că trebuie să purtăm masca în supermarket câteva minute, în timp ce ei stau cu măștile pe față de dimineața până seara. Doctorița care s-a ocupat de cazul meu și al prietenei mele și asistentele care ne sunau să ne verifice temperatura și veneau să ne aducă mâncarea, ne-au făcut zilele mult mai ușoare. Deși se confruntau cu o situație complet necunoscută, au continuat să vină la noi cu zâmbetul pe buze și să ne încurajeze spunându-ne că o să fie bine. Cât de mult contează o încurajare, nu vă puteți imagina! Le vezi doar pe ele zi de zi. Și ele vin cu vocile lor calde și te întreabă cum te mai simți, te încurajează, te țin în priză, cum ar veni.
Dacă ar fi să descriu cu un cuvânt ce am simțit în timpul celor 27 de zile de spitalizare, acel cuvânt ar fi neputință. Mă simțeam neputincioasă în fața unui virus despre care nu se știau prea multe și din cauza faptului că doctorii nu aveau nici o explicație pentru faptul că, deși nu aveam simptome, nu reușeam să mă vindec. Veneau testele: pozitiv, pozitiv, negativ, pozitiv, negativ, pozitiv. Indiferent dacă credeți sau nu în virus, dacă sunteți tineri, dacă sunteți sănătoși, nu vă gândiți la cum v-ar afecta virusul pe voi, întrebați-vă cum i-ar afecta pe oamenii din jurul vostru! Cum v-ar afecta părinții și bunici? Haideți să respectăm medicii și personalul medical. Stau oamenii ăia câte 12-14 ore pe zi. N-au facebook 12-14 ore, dar pe urmă merg și citesc și ei: „Fake news, mincinoșilor, nu există, sunteți nenorociți”.
Această distanțare fizică ar trebui să ne apropie în moduri diferite, să învățăm să fim oameni unii cu alții și să ne gândim cum acțiunile noastre îi pot afecta pe cei din jur și să alegem să nu fim o amenințare pentru oamenii din jurul nostru. Noi înjurăm și nu ne gândim decât la relaxare. Haideți să ne relaxăm, dar cum s-o facem: cu atenție.
Haideți să avem un minim respect… Dacă nu vreți pentru medici, care sunt acolo zi de zi, măcar pentru părinții și pentru bunicii noștri, pentru toată lumea care e vulnerabilă. Avem și prieteni vulnerabili.
Vorbesc fiindcă m-am săturat să văd că sunt persoane care nu cred în virusul acesta sau, pe de altă parte, sunt unii care cred prea mult. De exemplu, am prieteni care m-au evitat, cu toate că sunt vindecată și-am avut trei teste negative.
Dacă avem discernământ, cred că putem trece cu bine peste pandemia asta nenorocită. V-o zice <<fetița cu Covid>>, așa cum am fost numită recent de cineva.
* Sorina, studentă în Cluj-Napoca, s-a infectat cu coronavirus în cadrul unui program Erasmus. Ea a povestit pentru G4Media.ro experiența din spital, unde a stat mai mult de trei săptămâni. / Material realizat de Cătălin Suciu
Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media
Donează suma dorită pentru susținerea proiectului G4Media
CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867
Deschis la Raiffeisen Bank
49 comentarii