Reacția ANOSR după ce Bolojan a cerut ca studenții la medicină să lucreze în România câțiva ani după absolvire: Ar trebui să ne îndreptăm atenția spre motivele și cauzele pentru care pleacă

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Prim-ministrul României, Ilie Bolojan, a afirmat marți, la Adunarea Generală a Asociației Comunelor, că studenții facultăților de medicină de stat ar trebui să rămână să lucreze în România cel puțin câțiva ani după absolvire. Reprezentanții studenților atrag atenția asupra faptului că învățământul este gratuit în România și spun că mai degrabă ar trebui analizate cauzele pentru care absolvenții facultăților de medicină aleg să plece din țară.

„În ce priveşte problemele legate de dezechilibre rural – urban, medici şi aşa mai departe, eu voi susţine că, dacă beneficiezi, în ţara noastră, de o pregătire medicală pe toată durata parcursului – studii făcute la buget, rezidenţiat plătit de statul român – ai o obligaţie faţă de ţara aceasta. Şi cel puţin câţiva ani de zile – doi, trei, patru, cinci ani de zile –  trebuie să lucrezi undeva în România. Dar haideţi să punem asta în practică”, a afirmat premierul. 

El a mai atras atenția cu privire la faptul că există 7.000 de absolvenţi ai facultăţilor de medicină din România, dintre care doar 1.000 angajaţi în sectorul public. Pe de altă parte, există mulţi medici români care ajung să lucreze în alte ţări.

Sergiu Covaci, președintele Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) a subliniat, într-o declarație pentru G4Media, că mobilitatea în spațiul european nu trebuie privită exclusiv ca o pierdere pentru România, ci și ca o oportunitate de transfer de cunoaștere și experiență:

“În primul rând, să discutăm despre contextul european: avantajele mobilităților, schimburilor de experiențe, importului/exportului de tehnologie și multe altele – omitem faptul că în foarte multe cazuri, oamenii se întorc cu toate acestea înapoi, reprezentând un plus valoare pe care o oferă statului și societății. Să facem un joc de imaginație, cum ar fi ca pentru cursuri de specializare pe diverse domenii/nișe – multe și în zona de medicină – statele care le organizează să aibă o condiționare similară – iar aici ar putea fi invocat argumentul financiar, însă în sine informațiile sunt greu de estimat în preț, importarea lor generând rezultate pozitive extrem de mari și inestimabile pentru țări care au lacune în dezvoltarea tehnologică, cercetarea și inovare.”

Un al doilea punct esențial ridicat de ANOSR vizează cauzele reale ale plecărilor. În viziunea lor, acestea nu sunt determinate de lipsa unui angajament față de țară, ci de condițiile concrete în care profesia este practicată în România: 

“Ar trebui să ne îndreptăm atenția spre motivele și cauzele pentru care pleacă, pentru că sunt destul sigur că nu pleacă fără motive bune. Mai mult decât atât, menținerea acestora nu ar trebui forțată prin condiționări de genul acesta – care pot dilua punerea în aplicare a profesiei, generând chiar efecte negative în privința randamentului. Manierele prin care aceștia pot fi ținuți în țară sunt, de exemplu, diverse politici publice care susțin profesarea în România – facilități fiscale, sporuri, condiții bune de lucru, diverse avantaje etc.”

De asemenea, ANOSR crede că problema reală ține de distribuția și susținerea medicilor în teritoriu. Covaci aduce în discuție și un argument de ordin constituțional, legat de natura învățământului public din România:

“În al treilea rând, neavând datele oficiale, îmi e pur și simplu greu să cred că nu e nevoie de mai mulți medici, ba mai degrabă trăiesc cu impresia că, la fel cum spuneam la punctul 2, sunt multe zone geografice ale țării unde nu sunt suficiente investiții, condiții de muncă, nu există politici publice de susținere a reîntoarcerii în zona localităților de domiciliu – ca exemplu, în care potențialul poate fi irosit.

Mai mult decât atât, România își asumă prin Constituție asigurarea unui învățământ de stat gratuit, echitabil și accesibil, ori această constrângere la intrarea în profesie poate fi chiar un semn de îndoială că statul român își respectă acest angajament.”