G4Media.ro

Politica SUA vizavi de Erdogan, văzută de presa greacă: Posibil ca Trump…

Politica SUA vizavi de Erdogan, văzută de presa greacă: Posibil ca Trump să aibă dreptate când spune că SUA nu trebuie să fie jandarmul planetei, dar în loc să rămână în istorie ca pacificator, va rămâne ca cel care a încurajat liderii autoritari prin admiraţia manifestată faţă de dictatură şi dispreţul său faţă de alianţe

La data de 11 august, fostul vicepreşedinte Joe Biden a anunţat că senatoarea Kamala Harris este candidata la funcţia de vicepreşedinte. Pe ultima sută de metri a campaniei electorale atât cei doi democraţi, cât şi preşedintele Trump vor încerca să stabilească narativul propunerii lor de conducere a SUA. Ironia este însă că de la sfârşitul Războiului Rece şi după aceea, criza care stabileşte renumele ulterior al fiecărui candidat la preşedinţie în probleme de politică externă este tocmai o criză la care nu te aştepţi.

George Bush, tatăl, de exemplu, nu a prevăzut că va fi nevoit să trimită 70.000 de soldaţi americani pentru a elibera Kuweitul. Bill Clinton ironiza succesul predecesorului său pe plan extern cu sloganul «It’s the economy, stupid», dar apoi a fost implicat el însuşi în războaiele alimentate de dezmembrarea Iugoslaviei. George Bush fiul a promis că se va concentra pe problemele interne, dar după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, a trimis trupe americane nu numai în Afganistan, ci şi în Irak. Barack Obama a promis să pună capăt „războaielor stupide”, dar opt ani mai târziu, SUA aveau implicare militară nu numai în Irak şi Afganistan, ci şi în Siria şi Libia. Se prea poate ca Trump să aibă dreptate când spune că SUA nu trebuie să fie jandarmul planetei, dar în loc să rămână în istorie ca pacificator, va rămâne ca cel care a încurajat liderii autoritari prin admiraţia manifestată faţă de dictatură şi dispreţul său faţă de alianţe.

Rusia, China şi Coreea de Nord, ţări care au fost ţinta încercării naive a lui Trump de a întinde o mână de ajutor, reprezintă ameninţări pentru liberalism şi pentru stabilitatea regională. Ameninţările nu sunt noi, iar SUA colaborează cu aliaţii lor pentru contracararea lor. Din toate aceste greşeli ale lui Trump, probabil că ceea ce istoricii vor considera cel mai destabilizator va fi naivitatea cu care a abordat Turcia. Trump nu a fost primul preşedinte american care l-a subestimat pe preşedintele Erdogan, dar consecinţele inacţiunii lui Trump i-ar putea stabili faima ulterioară nu numai lui însuşi, ci şi succesorului său.

Interacţiunea dintre Turcia şi Trump a început în ziua alegerilor. Consultantul lui de rang înalt şi apoi consilier pentru securitate naţională Mike Flynn a publicat un articol în ziarul The Hill, care se citeşte în Congres. Articolul părea scris de agenţi turci şi, într-adevăr, a fost. Flynn l-a semnat ca parte a contractului de o jumătate de milion de dolari care a ieşit la suprafaţă mai târziu. Faptul că Erdogan a putut atât de uşor să corupă un înalt consilier al lui Trump l-a făcut să creadă că poate acţiona fără a fi sancţionat.

Răspunsul lui Trump a fost slab. Preşedintele american a susţinut, într-adevăr, impunerea de sancţiuni, atunci când Turcia l-a luat ostatic pe pastorul american Andrew Brunson, dar aceasta a fost excepţia de la regula tăcerii cu care a tratat arestarea unui om de ştiinţă al NASA şi a unor angajaţi autohtoni ai ambasadei americane. Congresul a fost cel care a acţionat pentru a bloca achiziţionarea de F-35 atunci când administraţia Trump a fost inertă. La fel, Trump continuă să ignore Congresul şi să nu impună sancţiuni de tip CAATSA (pentru contracararea unor inamici ai Americii) împotriva Turciei după achiziţionarea de către aceasta a rachetelor ruseşti S-400.

În loc să încurajeze moderaţia, refuzul lui Trump de a determina Turcia să dea socoteală, a încurajat agresivitatea. Turcia nu numai că ocupă o treime din Cipru, dar a mai pus stăpânire şi pe o mare parte din nordul Siriei. Justificările legate de operaţiuni antiteroriste nu stau în picioare: forţele turceşti au procedat la epurări etnice în ambele regiuni – pe prima a golit-o de creştini, iar pe a doua de kurzi. Turcia a jefuit resurse naturale, iar acum îi angajează pe veteranii Statului Islamic să-i facă treaba. După orice criteriu obiectiv, Turcia s-a transformat într-un stat care consolidează terorismul.

Ciprul şi Siria nu sunt excepţii. Turcia menţine de decenii mici baze în Kurdistanul irakian, dar acum, cu ajutorul lipsei de control din partea presei ocupate cu COVID-19, bombardează Irakul periodic. Loviturile lansate de Turcia incendiază ogoare pe o suprafaţă mult mai mare decât a făcut-o vreodată Statul Islamic. Oficialii ONU spun că loviturile aeriene turceşti îi împiedică pe yazidiţii eliberaţi de Statul Islamic să se întoarcă la casele lor. În plus, Turcia nu numai că îi loveşte pe insurgenţii PKK, ci se vede din ce în ce mai mult că încearcă într-un mod agresiv să împiedice Irakul să profite de pe urma recentelor acorduri cu privire la conductele de petrol şi apă. Acest lucru se pare că s-a întâmplat prin lovitura din 11 august prin care drone turceşti i-au ucis pe şefii a două unităţi irakiene ale poliţiei de frontieră.

Asta ne aduce la Grecia. Erdogan ucide la propriu şi nu plăteşte pentru asta. Înconjurat de asistenţi care îl laudă ca sultan, este rupt de realitate. Aşa cum Saddam Hussein a atacat Kuweitul ca să prăduiască şi să-şi acopere astfel propria proastă gestionare economică, la fel şi Erdogan ameninţă deschis teritoriul grecesc în timp ce ţara lui se prăbuşeşte economic.

Pericolul nu a fost nicicând mai mare. Cu atenţia Washingtonului îndreptată în altă parte, cu un Trump imprevizibil şi cu o Europă vulnerabilă la şantajul cinic al lui Erdogan în problema refugiaţilor, Erdogan poate crede că acum este momentul să pună mâna pe Kastellorizo şi alte insule greceşti. Având în vedere că există şanse ca Trump să piardă, este posibil ca Erdogan să considere că cea mai bună ocazie va fi în ultimele săptămâni ale preşedinţiei actuale. Nici Trump nu e pregătit pentru aşa ceva, şi nici Biden. Să sperăm că este pregătită Grecia. În orice caz, nevoia unei reacţii în cazul unui război în estul Mediteranei ar putea să umbrească renumele ulterior nu numai al lui Trump, ci chiar şi al lui Biden.

Sursa: Kathimerini / Articol de Michael Rubin, cercetător la American Enterprise Institute de la Washington / Traducerea: Carolina Ciulu (Rador)

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

1 comentariu

  1. soarta dictatorilor lumii este cunoscuta si timpul nu iarta pe nimeni indiferent cit de important pare a fi .

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.