Despre rezultatele la examenul de bacalaureat 2019 sau despre (auto)furatul căciulii educaționale la români (II)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Motto: Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat. (Mihai Eminescu)

Încheiam prima parte a acestui articol cu precizarea că e ușor de criticat și de hulit în presă sau la televizor învățământul românesc, uneori (exemplul evaluării naționale și al bacalaureatului fiind aici relevant) existând și temeiuri solide pentru aceasta, inclusiv faptul că toate raportările și clasamentele din școli se fac în funcție de aceste rezultate. Procedura nu e invenție a ministrului actual al educației, ci tradiție românească bine consolidată.

În fapt, o anomalie căreia vă invit să-i surprindem împreună caracteristicile și consecințele, făcând comparație, pentru o mai bună înțelegere de către cititori, cu aspecte și caracteristici esențiale ale bacalaureatului din România interbelică și din țările cele mai performante la acest capitol azi din lume: Finlanda, Coreea de Sud, Japonia, Marea Britanie.

1. Că învățământul românesc a avut și are la bază competiția, se știe, se acceptă și se trăiește la noi la modul dramatic. Competiția duce la goana după note mari, care, la rândul ei produce ambiții, stres, nervi, decepții, rivalități, drame. Elevii și, uneori, și părinții elevilor, sunt etichetați după note și medii, prietenii se aleg și ei la școală după note și medii. ”Lumea bună”, high-life-ul educațional îi integrează doar pe elevii și pe părinții elevilor premiați. Diplomele, hârtiile, numărul de concursuri și competiții la care participă elevul îl definesc prioritar și nu ce și cum gândește, ce știe să facă și ce face cu ceea ce știe, inclusiv atitudinal.

E aproape ridicol câte diplome poate obține (multe dintre ele intitulate de nivel ”național”!?) un elev de primar care n-a învățat încă nici măcar să citească, să scrie și să socotească în mod corect. Desigur, pe munca, banii (și cu complicitatea!) părinților. E ușor de dedus că în spatele acestor competiții anormale se află ambiția învățătoarelor de a etala performanțe și, nu mai puțin, ambiția părinților și bunicilor de a se lăuda cu performanțele odraslelor, dorința dascălilor de a-și burduși portofoliile profesionale cu cópii după premiile și diplomele elevilor ca argumente pentru aiuritoarea competiție a gradației de merit în învățământul românesc (gradație inexistentă în Finlanda, spre exemplu!), competiția falsă a hârtiilor copy-paste, un fel de soră vitregă a doctoratelor de la Academia de Poliție…

Cine nu poate performa cu mânuța și mintea lui chinuită de timpuriu de ambiția celor mari e dat la ore, din clasele primare. Așa se naște ”școala paralelă”, pe banii părinților, cu sau fără stare materială… Ce nu fac părinții pentru copiii lor?!

• Citește pe Edupedu.ro analiza integrală semnată de Mircea Bertea

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.