Cum se foloseste Iranul de strategia escaladării orizontale ca sa-l incurce pe Trump

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În pofida superiorității militare evidente a adversarilor săi, escaladarea conflictului dintre Statele Unite, Israel și Iran ar putea să favorizeze Teheranul, în condițiile în care, prin extinderea confruntării dincolo de câmpul de luptă direct și prin implicarea mai multor state din regiunea Golfului, Republica Islamică încearcă să transforme presiunea militară într-o criză regională și politică mai amplă, în care timpul și instabilitatea pot deveni principalele sale avantaje. Analiștii cred că dacă războiul se prelungește și implică tot mai mulți actori, costurile economice, politice și diplomatice pentru Occident ar putea crește semnificativ, ceea ce ar permite Teheranului să compenseze dezavantajul militar și să obțină beneficii strategice pe termen lung, urmând așa-numita strategie a „escaladării orizontale.”

Informația pe scurt:

• Iran folosește strategia „escaladării orizontale:” extinde conflictul în regiune pentru a compensa inferioritatea militară
• După atacurile SUA-Israel, Teheranul a răspuns lovind baze și ținte din mai multe țări din Golf
• Aceste atacuri provoacă instabilitate economică și politică în regiune
• Scopul este creșterea costurilor pentru SUA și aliații lor
• Exemple istorice (Vietnam, Serbia) arată că conflictele prelungite pot schimba rezultatul politic
• Iranul mizează pe durata războiului, unde presiunile politice devin decisive

Escaladare orizontală

Într-un material dedicat acestui subiect, revista Foreifn Affairs vorbește de faptul că evoluția conflictului din Golf arată că rezultatul nu va fi decis doar de puterea de foc, care înclină fără îndoială în favoarea americanilor și israelienilor.

Așa cum au demonstrat, de altfel, primele ore ale Operațiunii Epic Fury, lansată pe 28 februarie. Ofensiva militară comună SUA-Israel împotriva Iranului a demonstrat capacitatea extraordinară de acțiune a războiului modern de precizie. Loviturile americane și israeliene l-au ucis pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, împreună cu comandanți de rang înalt ai Corpului Gardienilor Revoluției Islamice și oficiali cheie din serviciile de informații, într-o acțiune pe care Washingtonul și Ierusalimul au descris-o drept o lovitură decisivă menită să paralizeze structura de comandă a Teheranului și să destabilizeze regimul.

Administrația americană a afirmat la momentul respectiv că atacurile aeriene reprezintă un răspuns la refuzul regimului islamist de la Teheran de a renunța la programul nuclear după săptămâni de negocieri și au venit în contextul în care SUA și-au intensificat prezența militară în Orientul Mijlociu, cu președintele Trump avertizând în repetate rânduri Teheranul că vor exista consecințe dacă nu se va ajunge la un acord.

Ulterior, mesajul Casei Albe a fost modificat, cu președintele Trump și alți oficiali vorbind constant de schimbarea regimului de la Teheran. Experți consultați de G4Media au afirmat și ei că loviturile pe care Statele Unite și Israelul le-au lansat împotriva unor ținte din Iran vizează slăbirea sau schimbarea actualei conduceri de la Teheran , deși acest lucru pare că va depinde mai mult de diviziunile interne din Republica Islamică decât de atacurile masive americano-israeliene.

Strategia decapitării folosită de SUA, adică eliminarea deliberată a conducerii de vârf a unui adversar pentru a provoca un colaps politic sau operațional rapid, bazată pe lovituri de precizie, raiduri ale forțelor speciale, dominație informațională și viteză, fără a recurge la o invazie terestră de amploare, nu a ajutat însă la limitarea războiului.

Dimpotrivă, la doar câteva ore după începutul bombardamentelor lansate de SUA și Israel, Iranul a lansat sute de rachete balistice și drone nu doar asupra Israelului, ci în întregul Golf:

• În Dubai, în Emiratele Arabe Unite, a fost observată o explozie la hotelul Fairmont The Palm. Autoritățile au anunțat că patru persoane au fost rănite după ce “a avut loc un incident într-o clădire din zona Palm Jumeirah.”
• Ministerul Apărării din EAU a declarat, de asemenea, că a interceptat un cel puțin două valuri de rachete și drone iraniene, după ce anterior afirmase că țara a fost supusă “unui atac flagrant care a implicat rachete balistice iraniene.”
• La Doha, în Qatar, au fost observate explozii care au vizat baza aeriană Al Udeid, cea mai mare bază militară americană din regiune și sediul avansat al Comandamentului Central al SUA. Personalul de aici s-a adăpostit în timp ce interceptoarele traversau cerul.
• O bază a Marinei SUA din Bahrain a fost “supusă unui atac cu rachete,” iar forțele navale au fost plasate în stare de alertă ridicată.
• Explozii au fost auzite în Kuweit, iar agenția locală de presă Kuna a relatat că o dronă care a vizat aeroportul internațional a provocat “răni ușoare mai multor angajați” și pagube “limitate” la un terminal.
• Sistemele de apărare aeriană ale SUA au doborât o dronă deasupra unei baze militare americane din apropierea orașului Erbil, în Irak.
• Iordania – care se învecinează cu Israelul – a anunțat că forțele sale armate au doborât două rachete balistice iraniene, iar resturi au căzut în diverse locații.
• Israelul a raportat, de asemenea, un val de rachete iraniene, cu sirene de alarmă activate în întreaga țară, în Tel Avin și Haifa. Armata israeliană afirmă că Iranul încearcă “să terorizeze civilii și să distrugă cartiere.”
• Sistemele de apărare aeriană au intrat în acțiune la bazele americane Al Dhafra din Emiratele Arabe Unite și Ali Al Salem din Kuweit.

În zilele scurse de la primele atacuri, iranienii au continuat să lanseze rachete și drone spre țările din regiune, atacând nu doar baze și interese americane, ci și obiective militare și civile locale. Răspunsul iranian a avut consecințe enorme pentru regiunea Golfului: civili uciși, aeroporturi închise, transport maritim și exporturi de petrol amenințate și o imagine de stabilitate regională grav afectată. Un hotel emblematic de pe malul apei din Dubai a luat foc după ce fragmentele unei drone interceptate au căzut în etajele superioare.

Autoritățile kuweitiene au raportat pagube în apropierea instalațiilor aeroportuare civile. Potrivit relatărilor din presă, mai multe petroliere au fost lovite în apropierea Strâmtorii Hormuz, ceea ce a determinat creșterea bruscă a primelor de asigurare pentru navele care tranzitează Golful. La scurt timp după izbucnirea conflictului, contractele futures pentru petrol au crescut puternic, deoarece traderii au inclus în preț riscul unor perturbări prelungite într-unul dintre cele mai importante puncte de trecere energetică din lume.

Loviturile Iranului nu pot fi respinse drept acte de represalii dispersate, izbucniri haotice ale unui regim aflat pe moarte. Atacurile reprezintă mai degrabă o strategie de „escaladare orizontală,” o încercare de a transforma miza unui conflict prin lărgirea ariei sale și prelungirea duratei, tactică care permite unui combatant mai slab să schimbe calculul unui adversar mai puternic.

Deja vu

Comentatorii spun că strategia la care apelează regimul de la Teheran în acest conflict a funcționat în trecut, în detrimentul Statelor Unite, care au acționat crezând că o putere aeriană copleșitoare poate provoca rapid prăbușirea politică a adversarului. De exemplu, în timpul războiului din Vietnam din anii 1970 și în conflictul din Serbia (1998-1999), adversarii Americii au răspuns demonstrațiilor copleșitoare de putere aeriană americană prin escaladare orizontală, ceea ce a dus în cele din urmă la înfrângerea SUA în primul caz și, în al doilea, la frustrarea obiectivelor americane de război și la declanșarea celui mai grav episod de epurare etnică din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace.

Astfel, în cursul războiului din Asia, Statele Unite au lansat asupra Vietnamului de Nord de trei ori mai multe bombe decât în întregul al Doilea Război Mondial. Operațiunea Rolling Thunder, lansată în 1965, fusese concepută pentru a distruge voința Hanoiului și capacitatea sa de a duce războiul. Washingtonul avea o superioritate aeriană uriașă și dominația escaladării, ceea ce însemna că Vietnamul de Nord nu putea răspunde lovitură pentru lovitură. Până în toamna lui 1967, aviația americană devastase centrele și arterele de comunicații, militare și industriale considerate esențiale pentru puterea militară nord-vietnameză.

Dar doar câteva luni mai târziu, în ianuarie 1968, forțele nord-vietnameze și Viet Cong au lansat atacuri coordonate asupra a peste 100 de orașe și localități din Vietnamul de Sud. Au pătruns în complexul ambasadei americane din Saigon. Au luptat săptămâni întregi în orașul Hue și au atacat simultan capitale provinciale. Deși ofensiva a fost costisitoare pentru forțele comuniste, ea a distrus percepția că victoria americană și sud-vietnameză era aproape.

Ca o consecință a evoluțiilor de pe front, președintele Lyndon Johnson a anunțat că nu va candida pentru realegere, încrederea publicului din SUA în desfășurarea războiului s-a erodat, iar traiectoria politică a războiului s-a schimbat, deși puterea de foc americană a rămas dominantă.

Lecția care a rezultat din acel eșec militar al americanilor a fost nu că bombardamentele au dat greș, ci că Hanoiul a escaladat orizontal, extinzând conflictul dincolo de câmpurile de luptă rurale către orașele și centrele politice ale Vietnamului de Sud, transformând o confruntare militară într-o criză politică națională.

De asemenea, la sfârșitul anilor 90, NATO s-a bazat pe o altă teorie a puterii aeriene în conflictul din Kosovo. Operațiunea Allied Force din 1999 – planificată inițial ca o campanie aeriană de trei zile împotriva a 51 de ținte din Belgrad și din jurul acestuia – a pus accent pe lovituri de precizie împotriva activelor militare și liderilor sârbi. Liderii occidentali se așteptau la o campanie rapidă și reușită. Regimul urma să slăbească sau chiar să se prăbușească.

În schimb, Belgradul a ordonat trimiterea a 30.000 de soldați sârbi în Kosovo, forțând peste un milion de civili albanezi kosovari – jumătate din populația provinciei – să fugă din teritoriu. Exodul a pus presiune pe guvernele europene și a testat coeziunea alianței NATO. Statele Unite și NATO nu aveau suficiente forțe aeriene tactice – și cu atât mai puțin forțe terestre – pentru a opri epurarea etnică.

Timp de săptămâni, în timp ce forțele sârbe alungau civili din Kosovo, NATO a dezbătut opțiunile de escaladare. În cele din urmă, alianta a mobilizat aproape 40.000 de soldați pentru o ofensivă majoră. Abia atunci – și după 78 de zile de criză continuă, presiuni diplomatice din partea Rusiei și amenințarea unei invazii NATO – președintele Slobodan Milošević a cedat. Războiul s-a încheiat cu succes pentru NATO, dar nu rapid și nu doar prin lovituri de precizie.

Potrivit analiștilor de la Foreign Affairs, loviturile de decapitare creează stimulente puternice pentru escaladare orizontală: atunci când un regim supraviețuiește pierderii liderului său, trebuie să demonstreze rapid reziliență prin extinderea conflictului. În ceea ce privește conflictul actual, Statele Unite riscă să piardă controlul asupra războiului pe care l-au început dacă nu iau în considerare implicațiile răspunsului iranian.

O strategie eficientă

Foreign Affairs vorbește despre strategia „escaladării orizontale,” care apare atunci când un stat lărgește domeniul geografic și politic al unui conflict, în loc să-l intensifice vertical într-un singur teatru de operațiuni. Strategia este atractivă pentru tabăra mai slabă dintr-un conflict, deoarece, în loc să încerce să învingă frontal un adversar mai puternic, ea multiplică zonele de risc implicând state suplimentare, sectoare economice și opinii publice interne.

Iranul nu poate învinge Statele Unite sau Israelul într-o confruntare militară convențională. Nici nu trebuie, deoarece obiectivul său este să obțină o pârghie politică mai mare, susțin experții. Aceștia au identificat mai mulți factori incluși în această strategie:

Iranul a demonstrat reziliență.

Loviturile americane de decapitare au fost menite să paralizeze armata iraniană. Lansând represalii pe scară largă la doar câteva ore după pierderea liderului suprem și a multor comandanți de rang înalt, Teheranul a semnalat continuitatea lanțului de comandă și capacitatea operațională. Mulți analiști americani au vorbit de altfel de faptul că, înainte de începerea conflictului, ayatollahul Ali Khamenei ar fi dat o directivă unităților iraniene ca, în cazul eliminării conducerii centrale, să ia decizii la nivel de unitate și să acționeze individual, fără să mai aștepte ordine de la Teheran. Atacarea statelor din Golf ar fi consecința directă a acelui ordin în care comandanți de unități iau inițiativa și acționează la nivel individual.

Teheranul a extins conflictul mult dincolo de teritoriul său.

În loc să limiteze represaliile doar la Israel, Iranul a lovit sau a vizat ținte în cel puțin nouă țări, majoritatea găzduind forțe americane: Azerbaidjan, Bahrain, Grecia, Irak, Iordania, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Mesajul a fost clar: statele care găzduiesc forțe americane vor suporta consecințe severe, iar războiul început de Israel și Statele Unite se va extinde prin “multiplicarea expunerii.”

Ministerul de Externe iranian a întărit public această logică, prezentând barajele de rachete drept răspunsuri legitime împotriva tuturor “forțelor ostile” din regiune. Formularea a extins responsabilitatea pentru atacul asupra Iranului dincolo de Israel și Statele Unite, incluzând întreaga ordine regională aliniată cu SUA în Golf.

Iranienii au politizat conflictul prin atacurile lor.

Represaliile Iranului împotriva statelor din regiune, care sunt atacate constant cu rachete și drone, au dus la închiderea aeroporturilor, incendierea proprietăților comerciale, uciderea unor muncitori străini și perturbarea piețelor energetice și de asigurări. Efectul de dominou a fost imediat: liderii din Golf au fost nevoiți să liniștească investitorii și turiștii străini, războiul este dezbătut în sălile de consiliu și în parlamente, în Statele Unite s-a intensificat opoziția față de conflict, cu numeroae proteste în stradă și luări de cuvânt anti-război în Congres. Numeroși actori au intrat acum în conflict, fiecare urmărind interese distincte, niciunul pe deplin coordonat și toți capabili să modifice traiectoria escaladării dincolo de controlul Washingtonului, a scris Foreign Affairs.

Republica Islamică mizează pe timp.

Cu cât mai multe state resimt presiune pentru mai mult timp, cu atât politica internă și regională poate intensifica conflictul. Fără un echivalent al NATO în Orientul Mijlociu sau un singur general american care să coordoneze operațiunile militare ale tuturor țărilor vizate de Iran, există un risc ridicat de confuzii și erori. De exemplu, oficialii americani au sugerat posibilitatea stimulării unei rebeliuni etnice în regiunile kurde ale Iranului pentru a lovi Corpul Gardienilor Revoluției Islamice. Dar acest lucru ar putea provoca reacții din partea Irakului, Siriei și Turciei, țări care nu ar dori o insurgentă kurdă puternică în regiune.

De asemenea, doborârea recentă a trei avioane americane de către un pilot al Forțelor Aeriene din Kuweit ilustrează, de asemenea, problemele logistice și de coordonare care complică orice încercare de a contracara escaladarea Iranului în Golf.

Deși președintele iranian Masoud Pezeshkian și-a cerut scuze vecinilor din Golf pentru atacuri, instalarea unui nou lider suprem apropiat de Gardienii Revoluției sugerează că astfel de gesturi sunt tactice, nu un semnal că Teheranul va abandona strategia de escaladare orizontală.

În esență, această strategie este una politică. Ea se adresează publicului pe care Iranul încearcă să-l convingă: populațiile musulmane din regiune, care poate nu sunt ideologic aliniate cu Iranul, dar sunt în general ostile Israelului, precum și grupările liberale, anti-război din Occident, ce pot influența masiv opinia publică din statele vestice și pot pune presiune pe liderii de la Washington.

Ce urmărește Teheranul

În opinia comentatorilor de peste ocean, represaliile Iranului împotriva statelor din Golf au obiective politice clare.

• Teheranul vrea să distrugă percepția invulnerabilității Golfului. Orașe precum Dubai și Doha se prezintă lumii ca centre sigure pentru finanțe, turism și logistică. Când alertele de rachete întrerup operațiunile pe aeroportul internațional din Dubai – unul dintre cele mai aglomerate din lume -, costul reputațional este mult mai mare decât pagubele fizice produse de Iran. Decesele raportate ale lucrătorilor străini în Emiratele Arabe Unite subliniază faptul că civilii nu mai sunt în siguranță în statele din Golf, iar atacurile cu rachete și drone ar putea să-i țină deoparte pe investitori.
•  Iranul a crescut costul politic pentru statele din regiune care găzduiesc forțe americane. Prin atacarea bazelor americane de la Al Udeid, Al Dhafra și Prince Sultan, Teheranul a semnalat că alinierea cu Washingtonul implică expunerea la atacuri. Liderii din Golf trebuie să echilibreze angajamentele de alianță cu stabilitatea internă și economică.
• Teheranul modelează o narațiune despre ordinea regională, prezentându-și acțiunile drept rezistență împotriva unei campanii americano-israeliene pentru dominarea regiunii. Iranul încearcă să creeze o ruptură între liderii țărilor din Golf și publicul lor – o ruptură care s-ar putea mări în funcție de durata conflictului.
• Iranul exploatează punctele de blocaj economice. Aproximativ o cincime din transporturile mondiale de petrol trec prin Strâmtoarea Hormuz. Datele inițiale arată că traficul prin strâmtoare a scăzut cu aproximativ 75% de la începutul războiului. Chiar și o formă parțială de perturbare durabilă – prin atacuri cu rachete, incidente navale sau creșterea costurilor asigurărilor – produce efecte de domino imediate la nivel global, alimentând îngrijorările legate de inflație și presiunea politică internă în Statele Unite și Europa.

Opinia analiștilor este că niciunul dintre aceste obiective nu necesită victorii pe câmpul de luptă. Ele necesită doar rezistența Iranului, iar strategia de escaladare orizontală dă rezultate.

La acestea se mai adaugă un factor extrem de important: timpul. Într-un război scurt, riscurile se măsoară în numărul de misiuni aeriene și interceptări. Într-un conflict prelungit, riscurile devin politice.

Dacă războiul se prelungește, guvernele din Golf care și-au extins discret cooperarea în domeniul securității cu Israelul ar putea fi nevoite să facă această aliniere mai vizibilă, cu riscuri mari. Publicul arab rămâne profund opus posturii militare agresive a Israelului în regiune. Cu cât conflictul continuă mai mult, cu atât devine mai greu pentru conducători să mențină acest parteneriat cu Israelul fără a sacrifica legitimitatea pe plan intern.

Un război prelungit ar remodela și scena politica de la Washington. Un atac de decapitare poate mobiliza temporar sprijinul public pentru președinte. Aceasta deși sondajele arată că majoritatea americanilor se opun deja războiului. Un conflict regional lung, marcat de creșteri ale prețurilor energiei, victime americane și obiective incerte, va provoca nemulțumire internă. Mișcarea Make America Great Again (MAGA) a președintelui este divizată, cu figuri importante – Tucker Carlson este una dintre ele – care i-au acuzat pe liderii americani că pur și simplu urmează exemplul Israelului. Cu cât operațiunile militare americane continuă mai mult, cu atât mai multe fracturi s-ar putea lărgi în cadrul propriei baze a lui Trump.

Nu trebuie ignorate de asemenea tensiunile transatlantice. Guvernele europene sunt expuse acut volatilității energetice și presiunilor migrației. Dacă Washingtonul escaladează, în timp ce capitalele europene vor să țină în frâu conflictul, cele două părți ar putea să se îndepărteze și mai mult, în timp ce europenii încearcă să se țină la distanță de război. Așa cum a demonstrat Kosovo, unitatea alianței necesită o gestionare politică constantă. Statele Unite ar considera provocările bombardamentelor susținute imense dacă statele europene ar decide să limiteze utilizarea teritoriului lor pentru logistică și zboruri de realimentare cu cisterne. În schimbul sprijinului european în campania sa împotriva Iranului, Washingtonul ar putea fi nevoit să se angajeze mai mult în obiectivele militare europene din Ucraina – cu riscul de a irita și mai mult baza MAGA a președintelui.

În cele din urmă, prelungirea războiului multiplică amenințările asimetrice. Un conflict extins în Golf ar vedea probabil implicarea actorilor nestatali, mai ales dacă forțele terestre americane s-ar implica chiar și într-un mod limitat. Grupurile militante noi și existente care doresc să exploateze furia regională ar putea viza liderii vizibil aliniați cu operațiunile SUA, provocând violențe și tulburări suplimentare în zonă.

Opțiunile americane

Dacă strategia Iranului este de a extinde și politiza conflictul, Statele Unite se confruntă cu o alegere.

Prima cale este dublarea efortului de război: intensificarea campaniei aeriene pentru a suprima capacitățile iraniene de lansare și pentru a obține control aerian prelungit. Aceasta ar putea deveni o strategie de containment militar permanent, care ar putea dura ani.

Adoptarea acestei abordări extinse de control și supraveghere aeriană cu Irakul în anii 1990 a pregătit scena pentru invazia terestră a SUA din 2003.

Controlul aerian permanent nu duce la control politic, iar fără un control politic mai mare, Iranul va continua să reprezinte o amenințare plauzibilă pentru interesele SUA – mai ales că programul său nuclear persistă într-o formă sau alta. În acest fel, o politică aparent restrânsă ar putea de fapt să precipite un angajament mai mare.

A doua opțiune este încheierea angajamentului militar: Washingtonul ar putea declara că obiectivele au fost atinse și ar putea retrage forțele aeriene și navale concentrate în jurul Iranului. Pe termen scurt, Administrația Trump s-ar confrunta cu critici politice intense, de exemplu că ar fi lăsat treaba neterminată. Această politică ar permite însă administrației să treacă la alte probleme, cum ar fi abordarea nevoilor economice interne și să limiteze consecințele politice ale deciziei sale de a ataca Iranul. De altfel, Trump a lăsat să se înțeleagă luni că războiul s-ar putea termina în curând, după ce SUA și-au îndeplinit obiectivele.

Președintele Trump se află așadar în fața unei dileme, trebuind să decidă dacă Washingtonul ar trebui să se ocupe de costuri politice scurte, dar limitate, acum sau de costuri politice mai prelungite și mai incerte mai târziu. Nu există o rampă de ieșire optimă, una care să crească beneficiile politice pentru Washington. Fiecare opțiune comportă acum costuri și riscuri politice; atacul inițial ar fi putut rezolva o problemă tactică, dar a creat una strategică. Având în vedere aceste realități, cea mai înțeleaptă alegere ar putea fi ca Statele Unite să accepte o pierdere limitată acum, mai degrabă decât să riște să acumuleze pierderile mai târziu.

Concluzia este că ofensiva inițială a Statelor Unite și a Israelului a demonstrat eficiența impresionantă a tehnologiei militare moderne, dar nu a reușit să limiteze conflictul așa cum se anticipa. Măiestria tactică nu este echivalentă cu o strategie. Răspunsul rapid și extins al Iranului arată că superioritatea militară nu garantează automat controlul asupra evoluției unui război. Prin strategia de escaladare orizontală, Teheranul încearcă să transforme un dezavantaj militar într-un avantaj strategic, extinzând conflictul în plan regional, economic și politic.

Represaliile Iranului – extinse geografic, perturbatoare din punct de vedere economic și atent calibrate politic – urmăresc să schimbe însăși structura conflictului. Prin lărgirea teatrului de operațiuni și prin prelungirea războiului, Teheranul încearcă să transforme confruntarea dintr-o competiție a capacităților militare într-un test de rezistență politică.

Exemplele istorice din Vietnam și Serbia sugerează că puterea aeriană, chiar atunci când este copleșitoare, nu determină singură rezultatul unui conflict. În ambele cazuri, adversarii Statelor Unite au reușit să prelungească confruntarea și să îi modifice dimensiunea politică, schimbând astfel calculul strategic al Washingtonului. Iranul pare să aplice aceeași logică, încercând să creeze presiuni asupra aliaților regionali ai SUA, asupra piețelor energetice globale și asupra opiniei publice occidentale.

În acest sens, faza decisivă a conflictului actual nu a început odată cu prima lovitură militară, ci odată cu criza regională care i-a urmat: sisteme de apărare activate în mai multe capitale, aeroporturi închise, piețe destabilizate și tensiuni crescânde între aliați.

În aceste condiții, adevărata miză a conflictului nu mai este doar câmpul de luptă, ci capacitatea fiecărei părți de a rezista politic și de a gestiona consecințele unui război prelungit. Dacă escaladarea continuă și conflictul se extinde, Statele Unite și Israelul ar putea descoperi că victoria tactică inițială se transformă într-o provocare strategică mult mai dificil de gestionat. Astfel, rezultatul final al confruntării va depinde nu doar de forța militară, ci de modul în care actorii implicați vor reuși să controleze dinamica politică și regională a războiului. În final, victoria va fi decisă de o întrebare aparent simplă: cine va ceda primul – Trump sau regimul de la Teheran?

Surse: Foreign Affairs, The War Zone, New York Times, BBC, CBS News