Cum am răzbit în haosul birocratic românesc după decesul soțului meu. Șapte luni de proceduri și umilințe

Sunt văduvă de șapte luni și jumătate. Rămasă fără soț peste noapte, dar cu doi copii de 7 și 13 ani, a trebuit să demarez cât mai repede procedura de succesiune, pentru că aveam un credit imobiliar cu ipotecă și un leasing auto pe numele soțului. Începute în aprilie, procedurile cele mai complicate – de multe ori haotice și chiar umilitoare – s-au încheiat abia acum, după șapte luni.

• Dosarele care s-au strâns în această perioadă pe biroul la care lucra soțul meu:

  

• Pe scurt, din momentul în care treci printr-o astfel de tragedie, ca părinte rămas în viață ești plasat automat într-un „conflict juridic” cu propriii copii. Atunci când ambii părinți sunt în viață, statul intervine pentru protejarea drepturilor copiilor minori în general doar când se ajunge la abuzuri grave. După decesul unuia dintre părinți, statul consideră că moștenirea copiilor trebuie protejată temeinic de celălalt părinte. Pentru că poate exista un caz dintr-o mie în care chiar să existe riscul ca moștenirea copiilor să fie tocată de părintele rămas în viață, toți ceilalți oameni onești care ajung să parcurgă acest proces trebuie să fie verificați și să-și dovedească bunele intenții la fiecare pas. Iar tot procesul nu este doar anevoios, ci și haotic. Ești pasat de la o instituție la alta, pentru că sunt stabilite reguli, dar nu și norme de aplicare. Este un adevărat ping-pong între notar, instanța de judecată, autoritatea tutelară, fără nicio certitudine că vei ajunge să rezolvi problemele.
• Fiind vorba despre decesul unui om tânăr, dincolo de trauma emoțională, acesta are și numeroase implicații în tot ce ține de viața de zi cu zi a celuilalt părinte și a copiilor, de aceea succesiunea nu poate fi amânată. Este vorba despre credite, folosirea mașinii, plata impozitelor și altele pe care nu le poți amâna. Nu poți să afli nici măcar soldul unui credit până nu ai certificatul de moștenire. În plus, după o anumită perioadă ești penalizat dacă nu ai făcut succesiunea – taxele pe care le plătești la notar sunt mai mari.
• UPDATE: Nu existența unor proceduri și durata acestora sunt problemele, ci haosul, lipsa de predictibilitate și atitudinea funcționarilor.

Procesul

În calitate de „soție supraviețuitoare” (denumirea pentru „văduvă” în actele oficiale), am mers la începutul lunii aprilie la un notar pentru a afla ce acte sunt necesare pentru succesiune. Nu îmi imaginam la acel moment ce avea să urmeze. Mi-a fost trântită ușa în nas. Notarul respectiv a refuzat să se ocupe de succesiune, spunându-mi pur și simplu că nu mai vrea să facă succesiuni în care sunt și moștenitori minori. Mi-a recomandat să-mi caut avocat, pentru că oricum trebuie să merg în instanță pentru o hotărâre de curatelă pentru copii.

Am aflat totuși că, atunci când copiii minori rămân fără unul dintre părinți, statul vrea să se asigure că drepturile acestora în cadrul succesiunii vor fi apărate. Iar pentru asta trebuie numit un curator – o persoană care să semneze în numele lor, dar pentru care nu există niciun criteriu. Singura regulă este că nu poate fi părintele care este în viață. Curatorul poate fi o rudă, un cunoscut, cineva pe care îl alege părintele rămas singur și care să aibă timp și dispoziția să se înhame la un proces extrem de birocratic. Socrul meu a fost de acord să-și asume această sarcină.

Am angajat un avocat care pe 20 aprilie a depus dosarul la judecătorie. Pentru asta am făcut copii xerox după cartea de identitate, certificatul de căsătorie, certificatul de deces al soțului meu, certificatele de naștere ale copiilor, actele de proprietate ale bunurilor mobile și imobile, contractul de ipotecă și contractul de leasing. Toate în câte 3 exemplare semnate de mine pe fiecare pagină că sunt „conform cu originalul”. Socrul meu a trebuit să aducă copii xerox după CI, precum și adeverință de la medicul de familie că este sănătos, cazierul fiscal și cel judiciar.

Instanța a fixat un termen relativ scurt pentru procesul pe fond – 6 mai.

Cu două zile înaintea termenului, m-am trezit la ușă cu un reprezentant al Autorității tutelare. Instituția tocmai primise o adresă de la judecătorie să facă anchetă socială. Doamna care a venit la mine acasă mi-a pus o serie de întrebări, între care câte camere are locuința, dacă au copiii camerele lor, de când locuim aici, ce studii am, dacă sunt salariată și pe ce post. Nu am înțeles relevanța acestor informații în procesul de succesiune. Dacă aș fi locuit într-o cămăruță împreună cu copiii mei și aș fi fost șomeră, eram mai puțin îndreptățită să-mi moștenesc soțul?

La judecătorie, surpriză. Deși a cerut acte în dosar (raportul Autorității tutelare), în ziua procesului, 6 mai, judecătoarea a spus în sala de judecată că respinge acțiunea pe motiv de „necompetență generală” și că vom primi în aceeași zi decizia.

Am sunat imediat la Autoritatea tutelară – următoarea instituție care ar fi putut emite decizia de curatelă. Aceasta mi-a comunicat că mă așteaptă întâi cu decizia rămasă definitivă prin care instanța se declară necompetentă în această speță.

A doua zi constatam, pe portalul instanțelor, că judecătoarea a amânat pronunțarea deciziei pentru două săptămâni, până în 19 mai, când a respins pe motiv de necompetență. Nu a ținut cont că atât eu, cât și socrul meu (părțile din dosar) am depus cerere de renunțare la calea de atac și a fixat 30 de zile termen de recurs.

De o lună de zile deja aveam depusă la alt notar (unde am ajuns îndrumată de un prieten) cererea de deschidere a succesiunii. Notarul aștepta decizia instanței pentru numirea curatorului, astfel încât să înceapă procedura. A rămas fără replică atunci când i-am spus la telefon că judecătoarea a respins speța.

În 9 iunie, a apărut hotărârea în dosarul electronic (prin poștă a sosit abia în 22 iunie). Cu numele meu scris greșit. O mică neglijență pentru care, dacă aș fi cerut să fie îndreptată, ar fi trebuit să plătesc eu 5 lei pentru greșeala statului.

Autoritatea tutelară a acceptat până la urmă să nu mai aștepte ca decizia instanței să devină definitivă și în 13 iunie am primit în sfârșit decizia prin care socrul meu era desemnat curator pentru dezbaterea succesiunii. Autoritatea tutelară a dat decizia fără anchetă socială, funcționarii de acolo spunându-mi că aceasta nu se face în cazul succesiunii și nu înțeleg nici ei de ce instanța a cerut-o. Calitatea de moștenitor nu depinde de statutul social, avere etc. Nu era vorba despre un divorț în care să se stabilească tutela copiilor.

• Tot cei de la Autoritatea tutelară mi-au explicat că este haos în proceduri. Și ei, la rândul lor, doresc să se clarifice odată atribuțiile, pentru că, în lipsa unor reglementări clare, fiecare își asumă răspunderea atât cât consideră necesar. Din acest motiv, multe dintre autoritățile tutelare refuză să mai dea decizii de numire a curatorului minorilor pentru succesiune și, drept urmare, notarii trimit oamenii aflați în astfel de situații direct la instanță. Marea majoritate a judecătorilor dau aceste decizii. Există doar câțiva care resping, fiind o excepție ceea ce mi s-a întâmplat mie la instanță.

Din acest moment, notarul a început procedurile pentru succesiune. Primul pas a fost audierea a doi martori. Este procedura standard la orice succesiune: doi prieteni ai soțului meu au venit în 23 iunie la notar și au declarat, sub semnătură, separat, în fața notarului, că soțul meu nu avea alți copii (naturali sau adoptați), în afară de cei doi ai noștri. Notarul trebuie să se asigure că nu există alți moștenitori atunci când face actele pentru succesiune.

Două luni a durat obținerea tuturor actelor necesare – de la Fisc, bănci, extras de carte funciară etc. -, iar în 23 august, notarul a emis certificatul de moștenire, acceptat de mine și de curator în numele copiilor.

De aici urmează altă birocrație, de la înregistrarea noii situații a proprietăților impozabile la direcția de taxe și impozite locală, la înmatricularea auto, până la contractele de utilități.

La direcția de taxe am avut vreo lună un schimb de mesaje de-a dreptul absurd, pentru că funcționarii de acolo nu înțelegeau că fetele mele de 7 și 13 ani au același domiciliu cu mine, mama lor. Ajunseseră să îmi ceară acte doveditoare în acest sens. Când am sunat la Autoritatea tutelară să le spun despre această bizarerie, nu s-au putut abține să nu râdă.

Zilele trecute am mers la înmatriculări auto. Teoretic, pe site-ul direcției sunt listate actele necesare. Practic, e bine să mai întrebi în dreapta și-n stânga și să iei cu tine cam orice document ar putea avea vreo legătură. De exemplu, de la direcția de taxe și impozite am aflat că trebuie să nu mă grăbesc, ci să aștept întâi să pună și ei o ștampilă (remții) pe certificatul de moștenire (în vreo trei săptămâni după ce depui actele, ce-i drept online). Totuși, când m-am prezentat la ghișeu, nu adusesem și curatorul. După ce a studiat actele cu atenție, dialogul dintre mine și doamna în uniformă a decurs astfel:

• Unde este curatorul?
  Nu este aici. Nu am știut că trebuie să vină.
• Trebuie să dea o declarație că este de acord să fiți trecută doar dumneavoastră în talon.
  Treceți și copiii.
• Nu pot, pentru că aveți doi. Dacă era unul, puteam, dar cu doi nu am cum, pentru că nu este loc în talon.
  …

L-am sunat pe socrul meu, care a traversat Bucureștiul și a venit să scrie declarația respectivă în fața reprezentantei Poliției.

De acum urmează să parcurg alte proceduri, dar în relație cu entități private. În cazul unora, nu există vreo diferență prea mare față de relația cu statul – am făcut câteva drumuri ca să reușesc să reziliez un contract cu o companie de telefonie, de trei săptămâni aștept răspuns de la o bancă la o întrebare și pe celelalte companii (utilități) încă nu am ajuns să le abordez.

„Perfect!”

Este extrem de dureros doar faptul că ești în situația de a fi nevoit să parcurgi acest proces, doar faptul că trebuie să repeți de zeci de ori, altei și altei persoane pe care nu o cunoști: „Soțul meu a decedat”. Iar tot procesul devine mai complicat tocmai pentru că au rămas copii mici fără tată.

Ești doar un număr de dosar, fără nicio prioritizare și fără empatie. Deși au învățat să fie amabili, să aibă un dialog civilizat, foarte rar un funcționar își dă interesul să te ajute cu adevărat. Mi-au dat lacrimile când, după un e-mail în care rugam să mi se ofere câteva explicații, o doamnă de la Direcția de taxe și impozite m-a sunat și mi-a explicat cu răbdare ce acte trebuie să depun acolo.

Însă aproape obsesiv îmi revine în minte o replică:

Împreună cu soțul meu făcusem programare să ne reînnoim toți patru pașapoartele. La programare am mai ajuns doar trei – eu și fetele noastre. În cazul copiilor minori, la depunerea actelor pentru pașaport trebuie să fie prezenți ambii părinți. Angajatul care se ocupa cu dirijarea fluxului de oameni m-a văzut că sunt singură cu doi copii și m-a întrebat: „Și soțul?” I-am răspuns că a decedat. Iar omul în uniformă a replicat cu nonșalanță chiar de lângă copiii mei orfani: „Perfect!”

Notă: Am scris acest text cu gândul la persoanele care trec prin tragedii similare și sunt nevoite să răzbească singure prin haosul birocratic, unele fără să aibă deprinderea de a căuta prin legi, de a desluși proceduri. Eu am reușit să parcurg acest proces pentru că familia mea și a soțului meu și alți câțiva oameni cărora nu am cuvinte să le mulțumesc m-au susținut enorm în această perioadă și sunt alături de mine în continuare.