Cum neagă AUR dreptul Curții de Justiție a Uniunii Europene de se comporta ca o instanță supranațională / Extremiștii nu recunosc supremația dreptului european asupra celui național

Partidul extremist AUR neagă dreptul Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) de a se comporta ca o instanță supranațională și nu recunoaște supremația dreptului european asupra dreptului național, după cum rezultă dintr-un proiect de rezoluție prezentat la Congresul AUR de la Alba Iulia.

Acest punct de vedere al partidului extremist reflectă un mod de gândire a unei părți din justiția din România, în frunte cu CCR și Înalta Curte, care nu recunosc prevalența dreptului european asupra celui național.

Partidul extremist AUR susține în document că ”CJUE funcționează ca o curte constituțională federală, Comisia Europeană ca un fel de guvern federal, iar Curțile Constituționale naționale devin simple instanțe intermediare a căror autoritate poate fi oricând ignorată. Problema fundamentală este că această arhitectură federală nu a fost niciodată votată de cetățenii europeni.”

Context 

Ce nu spune partidul extremist AUR este că dreptul CJUE de a funcționa ca instanță supranațională nu a fost legiferat explicit și integral de la bun început în tratate, ci a fost dezvoltat progresiv prin jurisprudența CJUE și ulterior recunoscut implicit sau explicit în textele tratatelor.

Cetățenii și statele membre pot invoca în fața instanțelor naționale dispozițiile clare și necondiționate ale dreptului UE. Acest lucru face ca dreptul UE să devină o sursă de drept intern.

Principiul Supremației înseamnă că, în caz de conflict, dreptul UE are prioritate în fața oricărei dispoziții de drept național (inclusiv Constituțiile naționale, așa cum a statuat CJUE).

Instanțele naționale (inclusiv cele inferioare) trebuie să lase neaplicată orice dispoziție națională care contravine dreptului UE, fără a aștepta o decizie a instanței constituționale.

„Conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul Uniunii are prioritate față de dreptul statelor membre în condițiile stabilite de jurisprudența menționată”, de arată în Actul Final care a adoptat Tratatul de la Lisabona (2007).

Apoi, potrivit articolul 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): „Statele membre asigură căile de atac necesare pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

Acest articol, împreună cu Articolul 4(3) TUE (principiul cooperării loiale), obligă instanțele naționale să aplice și să garanteze eficacitatea dreptului UE, ceea ce implicit confirmă supremația.

Articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)  permite sau obligă instanțele naționale să solicite CJUE să ofere o interpretare oficială a tratatelor sau a valabilității actelor UE.

Instanța națională este obligată să aplice interpretarea CJUE în cauza sa. Acest lucru asigură aplicarea uniformă a dreptului UE pe întreg teritoriul Uniunii și plasează CJUE în vârful ierarhiei de interpretare juridică.

În esență, deși tratatele nu folosesc termenii de „instanță supranațională” sau „constituție federală”, ele legiferează mecanismele (supremația, efectul direct și trimiterea preliminară) care au permis CJUE să se poziționeze ca instanță supremă în raport cu statele membre, transformând dreptul UE dintr-un drept internațional clasic într-un sistem juridic autonom și ierarhic.

Într-un raport recent privind aplicarea deciziilor CJUE în România întocmit de ”Democracy Reporting International” se arată că ” aproape toate hotărârile referitoare la sistemul judiciar și independența acestuia sunt încă în așteptarea punerii în aplicare: din cele 9 hotărâri care nu au fost încă puse în aplicare, 8
sunt legate de această temă. Din cele 9, 7 sau 77,8%, sunt în așteptare de doi ani sau mai mult. Acest lucru rezultă din combinația dintre reformele legislative inadecvate și rezistența din partea instanțelor superioare.”

Ce susține AUR despre Curtea de Justiție a Uniunii Europene

”Cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești din România pentru subminarea suveranității naționale prin subordonarea Constituției României față de tratatele UE

Aceste cauze formează un tipar prin care, treptat, se erodează suveranitatea constituțională a României, implicit și a celorlalte state membre UE, în favoarea unei structuri juridice federale de facto, chiar dacă tratatele nu au fost niciodată modificate pentru a permite acest lucru.

Într-o cauză (C-83/19 – Forumul Judecătorilor), CJUE a stabilit că organizarea sistemului judiciar național – un domeniu care, formal, aparține exclusiv statelor membre – intră totuși sub incidența dreptului UE prin interpretarea extensivă a unui articol din tratatul UE și a „valorilor statului de drept”.

Practic, CJUE și-a arogat competența de a evalua dacă reformele justiției din România respectă standardele UE, deși niciun tratat nu i-a conferit explicit această putere, iar instanțele din România au preluat această decizie.

Apoi, în (C-357/19 Euro Box Promotion), CJUE a mers mai departe: a stabilit că principiul supremației dreptului UE se impune inclusiv Curții Constituționale și că judecătorii naționali pot lăsa neaplicate deciziile CCR dacă acestea contravin dreptului UE fără riscul de a fi sancționați disciplinar.

CCR a răspuns că o asemenea decizie ar presupune revizuirea Constituției României, lucru care nu s-a întâmplat, dar ICCJ a menținut condamnarea unei persoane folosindu-se de această decizie CJUE.

Cu alte cuvinte, CJUE cere statelor să se comporte ca și cum ar fi adoptat o constituție federală europeană, deși cetățenii nu au votat niciodată pentru așa ceva, iar un complet al ICCJ este de acord cu acest lucru.

Cauza (C-430/21 RS) a consolidat această logică: CJUE a decis că dreptul UE se opune oricărei reguli naționale care ar interzice instanțelor să examineze conformitatea cu dreptul UE a unei legislații declarate constituționale de CCR.

Mai mult, a stabilit că judecătorii nu pot fi sancționați disciplinar pentru că ignoră deciziile CCR în favoarea dreptului european.

Practic, CJUE a creat o ierarhie juridică în care ea însăși se află deasupra tuturor curților constituționale naționale – o structură tipic federală.

Seriile de cauze Lin (I, II, III) ilustrează cum funcționează acest mecanism în practică.

Când CCR și ICCJ au dat decizii pe tema prescripției care nu conveneau viziunii europene, instanțele au fost încurajate să le ignore.

Iar când ICCJ a încercat să mențină interpretarea națională, Comisia Europeană a cerut explicit CJUE să confirme că judecătorii români trebuie să poată „ignora” deciziile CCR.

Adică: o instituție a executivului european cere unei instanțe europene să oblige judecătorii unui stat membru să nu respecte propriile curți constituționale.

Ce vedem aici nu este cooperare judiciară între parteneri egali, ci construcția unei ierarhii juridice verticale în care CJUE funcționează ca o curte constituțională federală, Comisia Europeană ca un fel de guvern federal, iar Curțile Constituționale naționale devin simple instanțe intermediare a căror autoritate poate fi oricând ignorată.

Problema fundamentală este că această arhitectură federală nu a fost niciodată votată de cetățenii europeni.

Tratatele vorbesc de o „uniune a statelor și popoarelor”, nu de un stat federal.

Cetățenii români au votat pentru aderarea la o organizație internațională cu competențe limitate, nu pentru transferul suveranității constituționale către Luxemburg.

Iar când CCR a invocat necesitatea revizuirii Constituției înainte de a produce efecte asemenea decizii, nu face decât să sublinieze că schimbarea fundamentală a naturii UE s-a produs pe cale jurisprudențială, ocolind procesul democratic.

Aceasta este esența „federalizării prin justiție”: ceea ce nu s-a putut obține prin referendum sau revizuire constituțională se obține prin decizii judecătorești succesive care, una câte una, par tehnice și limitate, dar împreună reconfigurează întreaga arhitectură constituțională a Europei.”