Aproape un milion de evrei au fost goniți din țările musulmane după crearea statului Israel în 1948. Povestea lor este arareori menționată

Pe 30 noiembrie, Israelul marchează Ziua Plecării și Expulzării Evreilor din Țările Arabe și Iran. Aproape un milion de evrei au fost expulzați din țările lor natale după 1948 (peste 850.000 din lumea arabă și 100.000 din Iran).

Expulzarea a început imediat după declararea independenței statului Israel pe 14 mai 1948 când șase state arabe, care nu au recunoscut hotărârea 181/2 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 29 noiembrie 1947 prin care se decidea partiția Palestinei sub mandat britanic într-un stat evreiesc și unul arab.

În anii 1949 – 1952 expulzările și plecările de evrei din statele arabe au atins nivelul maxim. Mulți evrei au plecat doar cu câteva bunuri asupra lor, fiind deposedați de averile lor în modul cel mai brutal.

Cei care au mai rămas în aceste state au fost lipsiți de drepturi, supuși violenței, intimidării, torturii și arestării arbitrare sancționate de stat, doar pentru că erau evrei.

Comunități străvechi din Nordul Africii, Orientul Apropiat și Mijlociu au dispărut uneori peste noapte. O parte dintre evreii nevoiți să-și părăsească țara natală se aflau acolo de peste 2.500 de ani, ca cei din Bagdad, a căror origine se întoarce în timp la 586 î Hr, când împăratul babilonean Nabucodonosor a deportat în masă elitele evreiești din Iudeea după distrugerea Templului lui Solomon.

Altă parte importantă o constituiau evreii sefarzi, expulzați de regii creștini din Spania în 1492 și Portugalia 1497, care s-au refugiat în Imperiul Otoman, unde au fost mult mai bine tratați decât în Europa creștină.

Majoritatea acestor evrei nu erau sioniști la începutul secolului XX, precum evreii europeni (așkenazi), așa încât la crearea statului Israel s-au văzut nevoiți să facă Aliyah (emigrare în statul Israel) mai mult de nevoie decât din convingeri sioniste. O minoritate a acestor evrei au emigrat în Franța (cei din Maghreb) sau în America de Nord.

Odată cu revoluția islamică din Iran din 1979, evreii au cunoscut o marginalizare crescândă fiind nevoiți să denunțe statul Israel și unii dintre ei fiind suspectați de spionaj și chiar executați.

Foto: Congresul Mondial Evreiesc

Astăzi, potrivit Congresului Mondial Evreiesc, singura dintre aceste țări cu o prezență oarecum evreiască semnificativă este Iranul, cu 8.500, Maroc, cu 2.000 și Tunisia 1.500. Țara musulmană cu cel mai mare număr de evrei este Turcia, circa 15.000. Evreii au dispărut practic din Egipt, Siria, Liban, Irak, Libia și Yemen. Ultimul evreu din Afganistan a emigrat în 2021 odată cu revenirea la putere la Kabul a talibanilor.

Astăzi, potrivit datelor demografice oficiale evreii sefarzi și orientali (Mizrahim) reprezintă majoritatea evreilor israelieni, deși căsătoriile mixte cu evrei așkenazi sunt din ce în ce mai frecvente.

Din punct de vedere politic acești evrei au sprijinit în majoritate partidul Likud, venit la putere pentru prima oară în 1977 și care a guvernat țara în majoritatea timpului de atunci. Din 1984 a fost prezent în parlament în permanență partidul Shas (Gardienii Sefarzi ai Torei), ultra-ortodox, care a reprezentat cu precădere evreii sefarzi/orientali defavorizați, aliat în majoritatea cazurilor cu Likud.

După trei sferturi de secol, Mizrahim (a cărei prima generație avea covârșitor araba ca limbă maternă) s-au integrat în Israel, dar faptul că sunt descendenții a unui număr de aproape un milion de imigranți ne-europeni nu poate fi uitat, chiar dacă sprijinitorii cauzei palestiniene evită cu grijă să menționeze acest fapt.