Cum a ajuns România cel mai mare exportator de forță de muncă brută în vremuri de criză

Guvernul austriac a anunțat joi că a ajuns la o înțelegere cu guvernul român și cu cel maghiar, astfel încât îngrijitorii din România să poată ajunge în Austria cu un tren special de la începutul lunii mai. Conform datelor oficiale, din cele 33.000 de persoane care au nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, jumătate se bazează pe îngrijitori români.

Pentru a rezolva această problemă presantă, guvernul austriac s-a pus în mișcare și a negociat cu Budapesta, pentru a le permite românilor să traverseze țara cu trenul, și cu Bucureștiul, pentru a lăsa muncitorii să plece.

Nu este primul guvern care cere derogări de la restricțiile de călătorie și de izolare. Cunoaștem deja cazul Germaniei, care la rândul ei a intervenit pe lângă autoritățile române pentru a le permite muncitorilor sezonieri să vină la cules de sparanghel.

Faptul că guvernele acestor țări s-au mobilizat instituțional pentru a deschide cu toate riscurile accesul muncitorilor români arată că ei au devenit ”systemrelevant”, adică de prezența lor depinde buna funcționare a unor sectoare din economie sau din societate. Pur și simplu aceste țări nu se mai descurcă în unele activități fără ei.

În general, vorbim de forță de muncă brută, slab calificată: îngrijitoare, bone, muncitori în agricultură, culegători. Italia, Spania, Franța, Belgia, Marea Britanie au ajuns și ele dependente de muncitorii Europei de Est, în special de români și de bulgari.

După izbucnirea epidemiei de coronavirus, britancii au crezut că-i vor putea înlocui cu forța de muncă locală, cu muncitorii concediați pe fondul crizei. Pentru locurile disponibile în agricultură s-au înscris 35.000 de britanici, însa doar pentru a le refuza. Numai 20% au finalizat procesul de aplicare și doar 9%, adică vreo 3000 de persoane, s-au angajat efectiv.

Britanicii nu mai vor să muncească în agricultură sau să desfășoare activități de muncitor necalificat, nici măcar în situații de criză majoră. De unde și presiunea pe guvernele acestor țări să facă ceva pentru ca produsele agricole (sparanghel, căpșuni, salată, fructe) să nu putrezească pe câmp. Oamenii trebuie să mânânce, fermele să vândă, banii să se miște.

Asistăm la o adevărată competiție în Europa pentru importul rapid de muncitori.

Guvernele trec peste restricțiile impuse propriilor cetățeni, ignoră criticile celor care-i acuză că pun în pericol sănătatea tuturor pentru a salva niște afaceri și fac tot ce le stă în putință pentru a importa forță de muncă ieftină dar vitală. Sezonierii, de pildă, sunt plăți cu 9 euro pe oră, din care se scad de cele mai multe ori cheltuielile cu mâncarea și cazarea.

Deutsche Welle a calculat cu cât rămâne în buzunar un muncitor sezonier: ”Ioan a lucrat anul trecut pentru prima dată în Germana la o întreprindere care cultiva sparanghel în apropiere de Münster. După aproape trei luni de muncă istovitoare de 10 ore pe zi fără pauză, s-a întors în ţară cu mai puţin de 1.850 de euro în buzunar. Din salariul său fuseseră reţinuţi circa 1.000 de euro pentru cazare, mâncare şi utilităţi.”

Chiar și așa, tot sunt bani mulți pentru muncitori care nu știu să facă nimic altceva. În țară, nu ar avea unde să-i câștige iar din ei vor puta trăi restul anului.

Cine sunt însă acești muncitori? De unde a apărut această masă uriașă de forță de muncă brută în România? Cum am ajuns cel mai mare exportator de brațe din Europa?

În primul rând, ei sunt dovada vie a dezastrului din sistemul de educație românesc. Distrugerea școlilor profesionale și a învățământului dual au lăsat în urmă armate de oameni fără meserie. Numărul mare de analfabeți funcțional, rezultat din toate măsurătorile PISA, tot aici se vede.

Apoi, corupția guvernelor din ultimele decenii și incompetența multor primari, incapacitatea administrativă în absorbția de fonduri europene, a mărit gradul de sărăcie în comunitățile rurale. Micile gospodării au ajuns în pragul falimentului, nici măcar agricultura de subzistență n-a mai devenit rentabilă în fața prețurilor mici din supermarket.

În toate aceste comunități lăsate în voia sorții, firmele de recrutare au găsit forță de muncă brută. Așa a început comerțul cu oameni, supervizat azi de guverne disperate că n-are cine să culeagă produsele agricole sau să facă munci pe care cetățenii lor mai educați nu le vor.

Între timp, s-a dezvoltat o industrie întreagă a comerțului cu brațe de muncă ieftine, atât de ieftine încât rentează să le aduci cu chartere plătite din banii angajatorului.

Guvernul României acceptă toate aceste derogări, cu toate riscurile de a plimba virusului dintr-o țară în alta și înapoi, conștient că nu are ce să le ofere acestor oameni și că tensiunile și problemele din societate s-ar agrava dacă ar încerca să-i țină pe loc din cauza pandemiei.

Existența lor nu este nici un motiv de mândrie pentru noi, dimpotrivă. Sunt expresia eșecului nostru. Sigur, ei trimit bani în țară, dar dacă azi erau muncitori calificați sau capabili să producă valoare adăugată în România, contribuția lor la dezvoltarea țării era mult mai mare.

Nu este doar vina lor că s-a ajuns aici.

Exportăm și medici la greu,  IT-ști sau ingineri, veți spune, nu doar necalificați. Așa e, dar ei sunt altă poveste. Ei pleacă și nu se mai întorc. Categoria de care vorbim aici pendulează între Est și Vest, cu un geamantan și o plasă de rafie, în șlapi pe aeroport.

Acești muncitori de compătimit pentru dramele, riscurile și greutățile prin care trec azi reprezintă și un motiv ca germanii, britancii și austriecii să se uite cu mai puțin dispreț la est-europenii de care se plâng mereu că le-au tulburat traiul tihnit.

Cei de care se plângeau erau însă cei veniți din Țăndărei, Teliu, Săcele sau Ferentari, mai puțin interesați de agricultură sau îngrijire. În media s-au văzut multă vreme doar ei, însă azi se văd mai ales ceilalți, muncitorii cu cârca.

Occidentul bogat admite azi că a ajuns dependent de forța de muncă brută din Estul sărac, iar noi exportăm discret, fără prea multe scrupule, cea mai căutată marfă în vremuri de criză: forța de muncă brută, necalificată, rezultatul eșecului nostru ca societate.