Ce a însemnat Cenaclul Flacăra în anii comunismului: o supapă de presiune a regimului național-comunist, un instrument de glorificare a dictatorului Ceaușescu și un vehicul de promovare a ego-ului hiper-inflamat al lui Adrian Păunescu

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) respinge organizarea unei noi ediții a „Cenaclului Flacăra”, anunțată de fiul lui Adrian Păunescu, Andrei, pe plaja din Corbu. Motivul? „Cenaclul Flacăra a avut drept scop îndoctrinarea comunistă a tinerei generații și susținerea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu”, arată IICCMER.

Dar cum a funcționat cenaclul?

Am fost de câteva ori la Cenaclul Flacăra în anii 1975 – 1976, probabil momentul de glorie al acestei inițiative a tânărului (pe atunci) poet, Adrian Păunescu.

În acea perioadă spectacolele se țineau în Sala Polivalentă din București, arhiplină, sâmbătă seara, un eveniment ieșit din comun chiar și în acea perioadă în care revoluția culturală impusă de liderul Partidului Comunist și președintele României, Nicolae Ceaușescu, după revenirea sa în 1970 din vizite în China și Coreea de Nord, nu atinsese încă proporțiile aberante din anii ’80.

Trebuie să recunosc că artiștii care se produceau acolo – Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Evandro Rosetti, Valeriu Sterian, Grupul Reflex Flacăra și mulți alții – erau de o calitate foarte bună.

Îmi aduc aminte că vedeta numărul 1 era de departe Mircea Vintilă, cu cântecele sale de muzică folk, “Constantin și Veronica”, “Un om niște scări”, “Pământul deocamdată”, “Bade Ioane”, ș.a., se bucurau de un succes enorm și de aceea el era întotdeauna ultimul care se producea, chiar înainte de miezul nopții și astfel sala rămânea plină până la sfârșit.

Am încetat să mă mai duc la spectacole din 1976 pentru că treptat muzica folk și sketch-urile non-politice au început să fie înlocuite cu un naționalism tot mai pronunțat, sincronizat cu naționalismul lui Nicolae Ceaușescu, al cărui cult al personalității îl promova de altfel Păunescu în revista Flacăra, al cărei redactor-șef era.

Înființat în 1973, Cenaclul Flacăra a avut la început o componență selectă, unde pe lângă pleiada de cântăreți în frunte cu Mircea Vintilă participau și actori ca Florian Pittiș sau cântăreața Anda Călugăreanu, dar, așa cum am spus treptat aceste personalități au dispărut pe măsura identificării tot mai accentuate a lui Păunescu cu regimul național-comunist al lui Ceaușescu.

Dar Păunescu nu alimenta numai cultul personalității lui Ceaușescu, care îi aducea și importante beneficii materiale, ci și propriul său cult, care uneori îl făcea să cadă în ridicol. În vara lui 1983, cu Cenaclul Flacăra în turneu pe litoral, Păunescu a invitat un etnic turco-tătar pe scenă, l-a întrebat cum îl cheamă și cum se spune Cenaclul Flacăra în limba turcă. Bărbatul a spus că îl cheamă “Sokaim Ghiotme” și că cenaclu se spune “Benim Boc”. Păunescu i-a mulțumit lui Sokaim Ghitme pentru prezența sa la Benim Boc Flacăra.

Coincidența a făcut ca în acele zile să mă aflu la Mangalia și toată lumea vorbea despre pățania lui Păunescu. De ce? Pentru că în limba turcă “Sokaim Ghiotme” înseamnă “să te f… în gură”, iar Benim Boc “îmi mănânci rahatul”. Acestea au apărut evident și în revista Flacăra al cărei tiraj a fost retras și topit de regimul Ceaușescu.

Acela avea să fie începutul sfârșitului pentru cariera  de poet de curte și cenaclist a lui Adrian Păunescu, ale cărui activități nu erau privite cu ochi buni nici de nomenklatura de partid, nici de Securitate. Pe 15 iunie 1985 la un spectacol al Cenaclului Flacăra ținut pe stadionul din Ploiești s-au produs o busculadă în urma căreia au decedat șase persoane și alte zeci au fost rănite.

Chiar de a doua zi, Cenaclul Flacăra a fost interzis și au apărut speculații că incidentul de la Ploiești ar fi fost pus la cale de organele de partid și de Securitate pentru a-l compromite pe Păunescu, devenit indezirabil. Toate lingușelile ulterioare în scrisori adresate de Păunescu lui Ceaușescu, cu un ton vomitiv, nu au avut niciun efect și poetul a rămas la index până la căderea iubitului său conducător în decembrie 1989.

Păunescu a încercat să reînvie Cenaclul Flacăra după 1990 sub titulatura Totuși Iubirea, fără succes însă. Mult mai mult succes a avut însă Adrian Păunescu în politică. În 1992 el a fost ales senator pe listele Partidului Socialist al Muncii, condus de fostul prim ministru la lui Ceaușescu, Ilie Verdeț. Și chiar dacă a avut un eșec lamentabil la alegerile prezidențiale din 1996, când a obținut 0,7% din voturi, în anul 2000 el a fost ales senator, de data asta pe listele PSD, condus la acea vreme de Ion Iliescu, partid care avea să câștige alegerile prezidențiale și cele parlamentare. Păunescu a murit în 2010, iar fiul său Andrei încearcă să reînvie Cenaclu Flacăra.

Pe 23 iulie este anunțat un spectacol pe plaja Corbu în care cap de afiș este nimeni altul decât Mircea Vintilă, fosta vedetă numărul 1 a cenaclului, acum în vârstă de 73 de ani.

Sunt destui cei din vechea generație care au nostalgii pentru Cenaclul Flacăra, care era în mod evident o supapă de presiune permisă de regimul Ceaușescu în perioada sa de mijloc. Dar acest fenomen cultural a fost și un vehicul al auto-promovării lui Adrian Păunescu combinat cu pupincurismul dezgustător la adresa lui Ceaușescu. Pe lângă producțiile culturale cu adevărat valoroase, Cenaclul Flacăra a promovat un naționalism periculos, iar reînvierea în România de astăzi a legionarismului și extremismului de dreapta se suprapune pe această tentativă de revenire în prim plan a familiei Păunescu, chiar dacă e vorba de un simplu epigon al poetului.