30 de ani de la căderea Zidului Berlinului: Începutul şi sfârşitul Cortinei de fier

„Cortina de fier” semnifică separarea, într-o primă fază ideologică, iar apoi fizică creată în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial între zona de influenţă sovietică, în estul continentului, şi statele din vest. Această barieră s-a prăbuşit în 1989 odată cu căderea Zidului Berlinului.

De unde vine expresia?

Metafora a fost popularizată de Winston Churchill: „De la Szczecin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier s-a lăsat peste continent”, a declarat fostul premier britanic la 5 martie 1946, într-un discurs rostit în Statele Unite.

Paternitatea ei este atribuită însă scriitorului rus Vasili Rozanov, care a folosit-o în 1918, referindu-se la revoluţia bolşevică, în cartea „Apocalipsa vremurilor noastre”: „Zăngănind, trosnind şi scârţâind, o cortină de fier coboară peste istoria Rusiei”.

Frontieră ideologică, apoi fizică

Frontiera dintre Europa comunistă şi Occident, concepută de conducătorii sovietici pentru a bloca ideologia occidentală, s-a materializat treptat, pentru a pune frâu fugii cetăţenilor spre Vest.

Instalată în 1949 de Ungaria, iar apoi şi de alte ţări din blocul comunist, frontiera era formată din sârmă ghimpată, şanţuri, ziduri de beton, alarme electrice, dispozitive de foc automat sau mine şi se întindea pe câteva mii de kilometri.

Zidul Berlinului

În Germania de est, conducătorii comunişti au decretat, în 1952, o zonă de interdicţie pe o lăţime de 10 metri de-a lungul frontierei cu Republica Federală Germană (RFG), apărată cu sârmă ghimpată şi posturi de supraveghere.

Totuşi, dispozitivul avea o fisură: Berlinul era separat în două părţi, una sub control sovietic, cealaltă sub control occidental, între care se putea circula fără mare dificultate. Circa trei milioane de oameni au reuşit să se refugieze în RFG via Berlinul de vest între 1952 şi 1961, golind Republica Democrată Germană (RDG) de energii vitale.

În 1961, regimul est-german a obţinut acordul Moscovei pentru a ridica Zidul Berlinului, prezentat drept o „baricadă antifascistă”.

Zidul, dublat în partea de est de un no-man’s land, se întindea pe o lungime de 155 de kilometri, dintre care 43 scindau oraşul în două, de la nord la sud, iar 112 izolau enclava Berlinului de vest de teritoriul RDG. Era format în cea mai mare parte din beton armat şi grilaje metalice.

Trecere riscantă în Occident

Cetăţenii Europei de est nu se puteau deplasa în Occident decât în condiţii stricte.

Totuşi, candidaţii la exod îşi asumau orice risc. Şase sute până la şapte sute de oameni, potrivit istoricilor, şi-au pierdut viaţa încercând să scape de regimul est-german.

Dintre aceştia, peste 100 şi-au găsit sfârşitul la Zidul Berlinului. Totuşi, circa 5000 de oameni au reuşit să treacă de acest obstacol, uneori folosind stratageme foarte ingenioase. O familie a reuşit să fugă în partea vestică pe o tiroliană improvizată de pe un acoperiş din Est susţinută de partea cealaltă a zidului de apropiaţi ai lor. Alţii au traversat înot fluviul Spree care traversează Berlinul, au trecut prin tuneluri sau ascunşi în maşini.

1989, momentul demolării

În mai 1989, Ungaria a hotărât redeschiderea graniţei cu Austria, ceea ce a generat prima breşă în Cortina de fier. La 19 august, peste 600 de est-germani aflaţi în vacanţă în Ungaria au profitat de deschiderea unui post de frontieră cu Austria, cu ocazia unui picnic paneuropean, pentru a fugi în Vest, în primul exod masiv de acest gen din 1961.

Regimurile comuniste din Europa de est au început să cadă, iar URSS, condusă pe atunci de Mihail Gorbaciov, nu a intervenit.

RDG a fost zdruncinată de manifestaţii fără precedent. La 9 noiembrie, un înalt responsabil RDG-ist a fost luat pe nepregătite de ziarişti, întrebat fiind în legătură cu data intrării în vigoare a noilor drepturi de circulaţie pentru est-germani. „Din câte ştiu, imediat”, a răspuns acesta, răspuns ce a declanşat un flux de mii de berlinezi din est spre posturile de control, ai căror gardieni, debusolaţi, au sfârşit prin a ridica barierele.

În noaptea care a urmat berlinezii au sărbătorit evenimentul urcaţi pe zid, pentru a începe apoi să-l demoleze cu târnăcopul.

Doi ani mai târziu, URSS s-a destrămat.

Simbolul divizării Germaniei şi al confruntării est-vest, în cinci cifre

AFP consemnează cinci lucruri definitorii despre centura de beton care a făcut timp de aproape 30 de ani din Berlinul de vest o enclavă în blocul estic.

Plăci de beton armat

Construit începând din 13 august 1961 pentru a opri exodul est-germanilor spre Occident (trei milioane de persoane între 1945 şi 1961), Zidul Berlinului măsura în total 155 de kilometri: 43 tăiau Berlinul de la nord la sud, iar 112 izolau Berlinul de vest de restul Republicii Democrate Germane (RDG).

Zidul era format în mare parte din plăci de beton armat cu o înălţime de 3,6 metri, întărite în partea superioară de o structură cilindrică netedă, menită să descurajeze orice tentativă de escaladare.

În partea de est, de-a lungul zidului s-a creat un no-man’s land bine păzit, mărginit de alte fortificaţii. Supranumită „fâşia morţii”, această a doua incintă îi împiedica pe berlinezii de est să se apropie de frontieră.

Locul cel mai bine luminat din Berlin

302 posturi de observaţie şi 20 de buncăre îi ajutau pe cei peste 7000 de soldaţi să asigure supravegherea zidului. Noaptea, felinarele instalate din 30 în 30 de metri făceau din Zidul Berlinului locul cel mai bine luminat din oraş, în contrast cu penumbra în care era scufundat Berlinul de est.

Instalaţia era completată de alarme, şanţuri, sârmă ghimpată, cerberi, sisteme de foc automat. În no-man’s land, unde nici militarii nu aveau acces, nisipul greblat cu grijă permitea reperarea oricărui pas.

Checkpoint Charlie

Zidul avea şapte puncte de trecere oficiale. Cel mai celebru era Checkpoint Charlie, situat pe Friedrichstrasse, între cartierele Kreuzberg, în Vest, şi Mitte, în Est.

În octombrie 1961, acest post de frontieră a fost teatru de confruntare între Statele Unite şi Uniunea Sovietică: tancurile şi soldaţii din cele două tabere s-au înfruntat timp de câteva ore, în urma unui diferend legat de libera circulaţie a unui diplomat american, Allan Lightner.

Un an mai târziu, un zidar est-german în vârstă de 18 ani, Peter Fechter, a devenit una din primele victime ale Zidului, fiind împuşcat în timp ce îl escalada în imediata apropiere a postului Checkpoint Charlie de soldaţii aflaţi la pază şi lăsat să agonizeze în no-man’s land.

Tunelul 57

În 28 de ani de existenţă au existat numeroase tentative de trecere în Vest, de multe ori mortale. Memorialul Zidului Berlinului consemnează peste 100 de morţi între 1961 şi 1989.

Una din cele mai dramatice „evadări în masă” reuşite a fost aşa-zisa operaţiune „Tunel 57”, care a permis în octombrie 1964 unui număr de 57 de oameni să treacă în partea de vest, printr-un tunel cu o lungime de 140 de metri săpat cu ajutorul unor studenţi occidentali, pornind dintr-o brutărie dezafectată.

O altă fugă spectaculoasă a fost cea din august 1988 a unei familii de patru persoane care a trecut peste zid cu un avion de mici dimensiuni pentru fertilizare aeriană.

Inginerul electronist Winfried Freudenberg figurează ca ultima victimă a Zidului: în martie 1989, s-a prăbuşit în Berlinul occidental după ce a survolat zidul la bordul unui balon de fabricaţie proprie.

„Ich bin ein Berliner”

Cele patru cuvinte rostite în germană de John Fitzgerald Kennedy cu prilejul vizitei sale istorice la Berlin din 26 iunie 1963 au rămas în memoria colectivă.

La doi ani după ridicarea „Zidului ruşinii”, preşedintele american a vrut astfel să-i liniştească pe berlinezi şi totodată să afişeze solidaritatea taberei occidentale.

În 1985, cu câţiva ani înainte de căderea Zidului, preşedintele francez Francois Mitterrand a folosit la rândul său, la o întrevedere cu cancelarul Helmut Kohl, o formulă premonitorie: „Berlinul şi-a făcut plinul cu suferinţă, a venit timpul să-şi facă plinul de speranţă”.

Sursa foto: Facebook