Protejatul lui Ceaușescu (Op-ed)

Biografiile lui Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu au fost inextricabil legate. Fără protecția lui Ceaușescu, tânărul Iliescu n-ar fi reușit să străpungă zidul suspiciunii lui Gheorghiu-Dej. Ca șef al cadrelor partidului, Ceaușescu i-a asigurat absolventului de hidroenergetică de la Institutul „Molotov” din Moscova ascensiunea în Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM).

Nicolae și Elena Ceaușescu o cunoșteau bine pe Maria, mama adoptivă a lui Ion Iliescu. Dej miza pe mirosul la oameni al lui Ceaușescu, drept care a aprobat rapidul urcuș al celui pe drept privit drept „clientul” lui Ceaușescu. După 1965, Iliescu devine șeful secției de propagandă, direct subordonat lui Paul Niculescu-Mizil. Mai devreme răspunsese de secția știință și învățământ. Pentru el s-a creat în 1967 postul de Ministrul al Tineretului. Din câte știu, nu există un aparat al acestui pseudominister. Postul coincidea cu cel de prim-secretar al Comitetului Central al UTC (Uniunea Tineretului Comunist). Aparatul era birocrația utecistă. Nu existau miniștri adjuncți ai tineretului.

Ar merita discutat rolul lui Iliescu în crearea Centrului de Cercetări pentru Tineret (CCP). Între cercetători, vechiul său prieten Fred Mahler. L-am cunoscut destul de bine pe Fred. Deschis spre idei nonconformiste, dar prudent. O pățise rău în 1956 când, fiind membru în CC al UTM, a adus din Franța ziarul „Le Monde” care conținea Raportul Secret prin care liderul URSS Nikita Hrușciov a prezentat crimele lui Stalin. A urmat o ședință de pomină. Iliescu mi-a spus că el personal i-a luat apărarea lui Mahler. Poate, deși m-aș cam îndoi. Probabil însă că n-a urlat cu lupii. Soția lui Fred lucra la revista „Teatrul”. La CCP lucra tânărul psihosociolog Petre Datculescu. După 1990 a ieșit în prim plan ca expert în sondaje.

În 1970 Iliescu revine în aparatul central de partid. Din nou, sub directul patronaj al lui Ceaușescu. Discutăm pe larg perioada în volumul de dialoguri „Marele șoc”.

Aș aminti un lucru important. Iliescu nu făcea parte din cercul activiștilor studențești gen Burtică și Ștefan Andrei. Pentru aceștia, era „moscovitul”, „intrusul”. În afară de sprijinul constant al lui Ceaușescu, se bucura de simpatia lui Leonte Răutu și a lui Paul Niculescu-Mizil. Ca șef al UTC a fost dur. Nu era un zbir precum Trofin, dar nici nu permitea „abateri de gândire”. A colaborat cu Centrul Universitar de Partid București în represiunea antistudențească din decembrie 1968. Partidul putea avea încredere în el. Era un soldat credincios.

Ion Iliescu a avut grijă să facă dispărute dosarele de partid și de urmărire de către Securitate. Din primul n-au rămas decât două pagini insignifiante.

Au dispărut autobiografiile sale, referințele primite de la diverse persoane care îl cunoșteau îndeaproape. A scris Ceaușescu însuși o asemenea recomandare? Mă refer la promovarea lui Iliescu în fruntea UASR, apoi a UTM.

Nu încape îndoială că a fost continuu supravegheat. Cine dădea informații despre el? De pildă, am citit că unul dintre amicii săi din anii Tineretului Progresist, ulterior profesor la Institutul de Construcții, a fost informator al Securității. A bănuit Iliescu acest lucru? L-a turnat oare respectivul și pe Iliescu? Nu cred că toate aceste dosare au dispărut definitiv.

E probabil ca Virgil Măgureanu să le fi făcut pierdute, dar nu cred că nu a păstrat undeva fotocopii. Pe 6 august, Măgureanu, primul director al SRI a făcut de gardă la catafalc.

Vladimir Tismăneanu este profesor de științe politice la Universitatea Maryland din zona metropolitană Washington, DC și autor a numeroase cărți în engleză și română, inclusiv „Aventura ideilor. Cum ieșim din mrejele ideologiilor totalitare”, apărută la Humanitas în 2024. În 2006 a condus Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.