Srebrenica, 30 de ani de la genocid: 10.000 de morți în 8 zile / „Generalul sârb Mladic mângâia copiii, apoi îi ucidea”

Respiră greu, are stimulator cardiac, iar rinichii îi cedează. Trece de la un accident vascular cerebral la un infarct. Boala l-a torturat încet și l-a făcut să sufere mult timp. A ajuns la acest prag: cea de-a treizecea aniversare a atacurilor de la Srebrenica. „Generalul este pe moarte”, repetă fiul lui Ratko Mladić: „Medicii de la Haga mi-au explicat că este la final. Cred că a-l lăsa în închisoare este inuman: generalul are 83 de ani, nu există niciun pericol să evadeze…”. Darko Mladić se chinuie să folosească cuvântul „tată” și totuși stă în poziție de drepți imediat ce numele generalului este menționat. Spre deosebire de cealălt copil al său, Ana, care, îngrozită de rușine, s-a sinucis, potrivit Rador Radio România.

Darko ar vrea ca tatăl său să fie eliberat din închisoare, fiind condamnat pe viață, „bietul om”, și să-l ducă acasă să-și vadă nepotul pentru ultima dată. „Acum, cât mai curând posibil”. Chiar acum, în timp ce se comemorează durerea și acele fotografii reapar, cu Mladić mângâind părul copiilor înainte de a-i băga în pământ.

Darko cere o moarte bună pentru comandantul sârb, care a permis ca fetele bosniace să fie violate, înainte să le fie tăiat gâtul. Și, apoi, a permis ca bărbații să fie decapitați, după ce i-a sodomizat. Și mamele erau violate în fața fiicelor lor. Și bătrânii erau castrați. Și, în final, părțile corpului a mii de cadavre erau împrăștiate în cele mai îndepărtate gropi comune, astfel încât nimeni să nu le găsească vreodată. Într-adevăr: de ce să-l lase închis într-o închisoare olandeză?

Tragediile din Balcani au un exod lung. Și corul sumbru nu tace niciodată. Într-o zi, generalul francez Philippe Morillon, acum în vârstă, a apărut la memorialul din Bosnia. În momentul masacrului, comanda contingentul Națiunilor Unite, pe care balcanicii l-au numit de atunci cu dispreț United Nothing. A venit să-și ceară iertare pentru militarii săi olandezi: aceștia promiseseră să-i protejeze pe bosniaci, dar în schimb plecaseră să danseze în cluburile de noapte din Split, lăsând frâu liber paramilitarilor lui Mladić. „Sunt aici ca creștin”, a spus Morillon. Mamele din Srebrenica l-au alungat din cimitirul musulman, blestemându-l: „Uită-te cu atenție la acest loc, Morillon! E oglinda ta! Și Dumnezeu nu te va ierta niciodată!”.

Aniversările de la Srebrenica au fost întotdeauna o problemă. Pe data de zece, în mijlocul războiului împotriva jihadismului global, comunitatea internațională aproape că s-a prefăcut că nu-și amintește: acel masacru de musulmani, da, a fost necesar pentru a se ajunge la Tratatul de Pace de la Dayton… A douăzecea s-a încheiat cu aruncări de pietre și sticle.

A treizecea aniversare a fost o fierbere de resentimente. Câte conștiințe rele, câți crocodili în lacrimi. Și cât trecut copleșit de vinovăție. Guvernul olandez a demisionat, copleșit de cea mai rușinoasă trădare din istoria ONU. Și Raymond Braat, pe atunci un soldat al ONU în vârstă de 20 de ani, care continuă să-și trăiască anii de după război cu remușcări: „Într-o seară ne uitam la un film despre naziști”, își amintește el, „și i-am spus soției mele: «Îl vezi pe ăsta? Am fost și eu așa…» Știam foarte bine că toți acei oameni vor muri”.

Pentru a-și înfrunta coșmarurile nocturne, soldatul Braat merge acum în teatre pentru a-și juca propriul personaj, alături de o orfană din Srebrenica: „Mult timp am vrut să mor”, îi spune el pe scenă, „Nu-ți pot da înapoi tatăl, Alma, dar spune-mi ce pot face pentru tine acum”.

Nici măcar nu știm câți au fost uciși. Opt zile de execuții, 8.372 de cadavre îngrămădite. Dar 1.534 de cadavre rămân neidentificate, iar cel puțin alte o mie au dispărut în neant. „Doar un maxilar al soțului meu a fost găsit”, spune Mevlida Omerovic, în vârstă de 69 de ani, care a pierdut 50 de rude. „Am așteptat în zadar ca restul să iasă la iveală din pământ. Destul acum: vreau un mormânt, ca să-l jelesc”.

Tăcerea supraviețuiește și ea: în ultimii patru ani, bosniacii au continuat să caute prin păduri. Nu au găsit niciun cadavru. Pentru că sârbii care știu, nu vorbesc. Și dacă o fac, este pentru a nega. Nu trebuie să salvăm cele mai urâte comemorări într-o aplicație. Nu este nevoie de un memento pe telefonul mobil: cu toții știm despre 11 septembrie la New York, 24 februarie în Ucraina și 7 octombrie, care a lovit Israelul în inimă și a incinerat Gaza.

În Bosnia, a fost nevoie de ONU, anul trecut, pentru a scrie în sfârșit cu majuscule 11 Iulie și de „Ziua Internațională a Genocidului de la Srebrenica 1995”.

Da, genocid: exterminarea planificată a unor rase întregi. Un cuvânt capabil să transfigureze „simpli” criminali de război în minți ale răului absolut. Eticheta defăimătoare pe care niciun popor nu o dorește: turcii pentru armeni, americanii pentru indieni, hutu pentru tutsi, khmeri roșii pentru cambodgieni, rușii pentru ucraineni, israelienii pentru palestinieni.

Chiar și diabolica triadă „MKM” – cu Mladić, naționalistul Slobodan Miloșević și ideologul epurării etnice, Radovan Karadzic – a folosit întotdeauna scut pentru un presupus drept la spațiul vital. „Este o narațiune falsă”, neagă și astăzi Milorad Dodik, ultimul lider al sârbilor bosniaci. El este micul Putin care nu acceptă „manipularea politică a Tribunalului de la Haga și cei 8.000 de morți: aceasta a fost o crimă de război gravă, dar nu poate fi definită tehnic drept genocid”.

Un anumit revizionism câștigă teren. O dorință de redistribuire a responsabilității. Vina ONU, NATO și a bosniacilor este enumerată conform unei scheme „ucrainene”: agresații și pacificatorii sunt plasați pe același nivel cu agresorii. Minciunile Occidentului – care cu siguranță a mințit, dar ulterior cel puțin oarecum i-a fost rușine de asta – sunt echivalate cu crimele sârbilor, care, prin contrast, rareori au luat în considerare trecutul. 

De fapt, chiar înainte de Haga, un coleg de-al lui Mladic a recunoscut că „MKM” a plănuit anihilarea musulmanilor din Srebrenica: „Este clar”, a recunoscut generalul Radislav Krstich, închis în Olanda, „că forțele armatei mele au comis un adevărat genocid împotriva musulmanilor din Bosnia: mai mulți membri ai statului nostru major aveau această intenție”. 

Cu câteva zile înainte de 11 iulie, în Republica Srpska, Dodik și adepții săi au organizat o ceremonie alternativă pe pajiștile din Bratunac. O contra-comemorare, o contra-narațiune. Porfiije, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, a fost și el prezent pentru a binecuvânta acea „zi de doliu în memoria celor 3.300 de sârbi uciși de bosniaci în anii 1990, o durere necunoscută și ascunsă”. 

Numele Srebrenicei nu a fost niciodată menționat. Doar o mențiune, pentru „celălalt eveniment programat nu departe de aici”. Și un apel către comunitatea internațională: „Vrem dreptate și pentru martirii noștri”. Dacă martirul Mladic ar fi fost liber, cu siguranță l-ar fi invitat și pe el.

Sursa: CORRIERE DELLA SERA / Rador Radio România / Traducerea: Oana Avram