România a mai pierdut o ocazie de a tăcea (Op-ed)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

”România a pierdut o bună ocazie de a tăcea.” Cuvintele lui Jacques Chirac, rostite în contextul sprijinului acordat de țara noastră invaziei din Irak, au fost umilitoare, poate nedrepte în ton, dar au conținut un sâmbure de adevăr.

Astăzi, la aproape două decenii distanță de la aderarea la Uniunea Europeană, riscăm să retrăim aceeași situație. Anunțul lui Nicușor Dan că va merge în Statele Unite pentru a onora invitația lui Donald Trump la o reuniune a „consiliului pacii” reprezintă o greșeală istorică. O spun cu amărăciune, pentru că l-am susținut. A fost, la momentul alegerii, singura opțiune pentru a menține România pe o traiectorie responsabilă, europeană, ancorată în statul de drept și în parteneriate solide.

Astăzi însă mă întreb. Înțelege că nu te poți așeza la aceeași masă cu Rusia și cu Belarusul fără să transmiți un mesaj devastator? Înțelege că simbolurile contează în politică, că imaginile rămân, că fotografia de grup poate deveni verdict istoric?

În Europa, singurul lider care a acceptat această umilință este Viktor Orbán. Același Orbán care și-a sărăcit propriul popor, izolându-l treptat în interiorul Uniunii Europene. Cine ar fi crezut, acum douăzeci de ani, că România va ajunge să depășească Ungaria la indicatori economici esențiali? Și totuși, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că, în ciuda derapajelor și incoerențelor, România a rămas ancorată în proiectul european.

Ni se spune că participarea ar avea drept scop menținerea parteneriatului strategic cu Statele Unite. O glumă de Dâmbovița. Parteneriatul strategic cu Statele Unite nu depinde de participarea la o reuniune controversată, cu o agendă opacă și cu participanți toxici. El depinde de coerența noastră strategică, de predictibilitatea noastră, de loialitatea față de valorile comune europene.

România nu există în afara Uniunii Europene. Este o realitate pe care trebuie să o acceptăm cu luciditate. Forța noastră este forța Uniunii. Puterea noastră de negociere, influența noastră economică, securitatea noastră sunt amplificate prin apartenența la UE. Dacă divizăm Uniunea, dacă ne plasăm deliberat în afara consensului european, ne anulăm singuri relevanța.

Consiliul European este, de fiecare dată, o reuniune dificilă pentru România. Adevărul este că suntem adesea în afara nucleului dur al deciziilor. La 18 ani după aderare, încă nu am înțeles pe deplin că avem o forță pe care războiul din Ucraina a consolidat-o. Suntem stat de frontieră, suntem hub logistic, suntem actor regional. Am fi putut transforma această poziție într-un capital politic major. În schimb, asistăm la declarații de presă înaintea fiecărui Consiliu European care dau impresia unui voiaj turistic la Bruxelles – o repetare tristă a stilului practicat înainte de Klaus Iohannis.

România ar putea fi o forță în Uniunea Europeană. Și totuși, este mereu la coada clasamentului în ceea ce privește influența politică. De ce? Pentru că nu avem strategie.

Ni se mai spune că viitorul României se joacă la Gaza. Aceasta este justificarea invocată pentru a participa la un astfel de „consiliu al pacii”. Să fim serioși. Care sunt interesele strategice directe ale României în Gaza? Care este contribuția noastră concretă la dosarul din Orientul Mijlociu? Faptul că Donald Trump organizează o reuniune nu înseamnă automat că ea servește intereselor noastre. Trump nu caută pacea ca proiect multilateral, ci „deal-uri”. Este logica tranzacțională, nu logica instituțională. Iar de când a revenit la putere, Vladimir Putin a intensificat bombardamentele asupra civililor ucraineni. Aceasta este realitatea faptelor, în timp ce „negociază pacea” cu Trump.

Să participi la o astfel de reuniune, în absența unui mandat clar european, înseamnă să legitimezi un format care fracturează unitatea europeană. Iar pentru România, unitatea europeană este condiția existenței noastre strategice.

Nu putem accepta ca numele României să fie asociat, fie și indirect, cu lideri care sfidează dreptul internațional și reprimă brutal opoziția internă. Poporul român nu a ieșit în stradă în 1989 pentru ca reprezentanții lui să se așeze, trei decenii mai târziu, la masa dictatorilor.

Este momentul pentru o mobilizare civică. Calmă, fermă, europeană. O mobilizare prin care să cerem președintelui să nu participe la această reuniune. Să îi cerem să consulte partenerii europeni, să ofere transparență deplină asupra obiectivelor și riscurilor. Politica externă nu este terenul experimentelor.

România trebuie să rămână un pilon al unității europene. Să fie parte a soluției, nu a fragmentării.

România nu își mai permite să piardă ocazii. Nici de a tăcea, nici de a vorbi. Dar mai ales nu își poate permite să fie în tabăra greșită a istoriei.

Nota Redacției: Adina Crișan-Revol este profesor afiliat la Sciences Po Paris, autor al cărții ”Ruperii de Rusia. Revoluția energetică europeană”. Opiniile sale nu reprezintă poziția redacției