Referendumul lui Nicușor Dan. O fi bine? O fi rău? Ce altceva putea face președintele

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Anunțul prședintelui Nicușor Dan, de a organiza un „referendum” printre magistrați despre responsabilitatea Consiliului Superior al Magistraturii privind starea Justiției, a fost întâmpinat cu reacții dintre cele mai diverse, de la scepticism (în cel mai bun caz) la critici acerbe și acuze de încălcare a legilor și a Constituției – dar majoritatea plasate într-un spectru mai degrabă negativ.

Pe undeva, pe bună dreptate. Pentru că ideea însăși de referendum a fost serios compromisă de către predecesorul său, Klaus Iohannis, printr-un referendum (tot pe Justiție) care a eșuat de facto din cauza stupidității întrebărilor supuse consultării populare.

Potrivit unor surse de la Cotroceni, ideea referendumului și mai ales a modului de organizare nu sunt încă bine cristalizate nici la nivelul Administrației Prezidențiale. La o primă strigare, dacă am înțeles bine, se pare că buletinele de vot vor fi distribuite magistraților prin intermediul instanțelor și Parchetelor, iar aceștia, după ce își vor exprima opțiunea, le vor trimite direct Administrației Prezidențiale.

Mecanismul are însă o vulnerabilitate. La ce atmosferă de teroare pare să se fi instalat în sistemul judiciar, așa cum transpare din memoriile trimise la Cotroceni de către magistrați, orice judecător sau procuror care se prezintă la locul de muncă să-și ridice formularul de vot își semnează, practic, sentința de condamnare la represalii. Căci să nu se aștepte nimeni ca șefii instațelor și Parchetelor să privească cu ochi buni participarea la această consultare.

Cu alte cuvinte, la acest referendum, nu secretul votului este cel care contează, ci secretul participării la vot.

Ideea președintelui mai are o vulnerabilitate: finalitatea. Din tot ce a apărut în spațiul public până acum, ideea e așa: dacă o majoritate covârșitoare de magistrați își va exprima opinia că CSM nu slujește serviciului public, ci unui grup de interese, atunci membrii actualului CSM își vor da, de rușine, demisia. Ceea ce e destul de îndoielnic. Desigur, vor lucra în continuare într-o atmosferă irespirabilă și cu o legitimitate subrezită, dar la ce au de apărat, nu cred că asta e o problemă pentru obrazurile lor. Aici trebuie să-i acordăm președintelui o oarecare prezumție de naivitate.

Secția pentru jduecători a CSM a reacționat imediat ce Nicușor Dan a anunțat referendumul și a pus pe site-ul Administrației Prezidențiale sinteza memoriilor transmise de magistrați peste week-end:

„Referendumul propus de Președintele României nu este prevăzut de dispozițiile legale în cadrul niciunei profesii, cu atât mai mult în cadrul profesiei de judecător care reprezintă una dintre cele trei puteri în stat și are reglementare constituțională, precum și la nivelul legilor organice. Consiliul Superior al Magistraturii, în calitatea sa constituțională de garant al independenței justiției, își exercită atribuțiile în mod autonom și nu va tolera nicio formă de ingerință, directă sau indirectă, în activitatea autorității judecătorești”.

O dovadă că judecătorii aleși în CSM trăiesc în continuare în lumea lor, presupus perfectă, și nu acceptă ca altcineva să-și vâre nasul în treburile lor. Niciun cuvințel despre ce conține sinteza celor peste 2.000 de pagini de memorii ale magistraților, despre problemele semnalate, multe dintre ele destul de grave.

Secția pentru procurori din CSM a reacționat și ea, dar cu un bemol mai jos, poate chiar mai mulți. Procurorii invocă și ei lipsa de bază legală pentru un referendum care să ducă la demiterea membrilor CSM, dar recunosc totuși că „modificările succesive ale legilor justiției au creat bulversări ale activității instanțelor și parchetelor, atât în zona de urmărire penală și de judecată, cât și în zonele de management și administrație”.

Și, în plus, procurorii din CSM mai spun ceva: „membrii Secției pentru procurori nu ar avea nicio problemă în a-și depune mandatele dacă majoritatea alegătorilor ar cere-o”. Asta înseamnă că, la o adică, ar recunoaște rezultatul referendumului propus de președinte și, dacă acesta le-ar fi defavorabil, ar fi dispuși să demisioneze.

Președintele a folosit cuvântul „referendum”, cel mai probabil, pentru că e un cuvânt tare. Mult mai tare decât „consultare”, de exemplu. Dar în același timp „referendum” este și o noțiune juridică, reglementată ca atare în Constituție și în legi. CSM s-a năpustit asupra acestui cuvânt având în vedere noțiunea juridică – și aici are dreptate: președintele nu poate iniția, legal și constituțional, un referendum care să vizeze o singură categorie profesională, fie ea și a treia putere în stat.

Dacă însă luăm cuvântul cu înțelesul său larg, popular, așa cum pare să-l fi luat și președintele, vorbim deja de o cu totul altă situație. Este o formă prin care președintele, ca să cităm direct din Constituție, „veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.

Unii ar spune că era suficient ca președintele să dialogheze cu CSM, ca organ reprezentativ al puterii judecătorești. Numai că așa cum se prezintă lucrurile, CSM pare sursa problemei, nu rezolvarea ei. Pentru că întebarea care urmează să fie pusă exact asta vizează: în ce măsură CSM acționează în interes public sau în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar. Și atunci soluția găsită de președinte a fost să plonjeze mai adânc în măruntaiele acestui sistem, la nivelul magistratului de rând, ca să vadă cum stau lucrurile. Era maximum ce putea face cu puterile care îi sunt atribuite de Constituție.

Alții spun că președintele ar mai fi avut și alte pârghii, de la unele iluzorii (s-o aresteze pe Savonea) până la cele oarecum mai fezabile, cum ar fi să facă presiuni pentru schimbarea legilor Justiției – dar asta e o pârghie indirectă, care cere timp și negocieri politice în Parlament. La nivelul strict al instituției prezidențiale, acest referendum – sau consultare, sau plebiscit, sau cum vrem să-l botezăm – era maximum ce Nicușor Dan putea face.

A, și mai avea președintele o opțiune: să nu facă nimic.