Reacție rapidă: Cum va arăta Turcia sub un Erdogan care își revendică victoria cu un scor mai slab decât se aștepta, într-o țară mai divizată decât oricând

Rezultatele scutinului din 28 mai arată ca oponentul său, Kemal Kilicdaoglu (CHP), candidatul unic al opoziției, a redus diferența care-l separa în primul tur al alegerilor prezidențiale din 14 mai de șeful statului, candidatul Partidului Dreptății și Dezvoltării (AKP, conservator islamist), în pofida sprijinului declarat al candidatului ultra-naționalist, Sinan Ogan pentru Erdogan.

Fără surprize, Erdogan s-a situat pe primul loc în Anatolia, iar Kilicdaroglu a câștigat în marile orașe (la limită în Istanbul și Ankara, detașat la Izmir), Turcia europeană, coasta de vest și sud și Kurdistan.

Turcia este acum împărțită în două tabere mari și aparent ireconciliabile: una conservatoare islamistă, aliată cu naționaliștii extremiști, care resping moștenirea statului laic înființat acum exact 100 de ani de Mustafa Kemal Ataturk și nu acceptă drepturile minorităților, fie religioase (aleviți), fie etnice (kurzi) și o alta, o Turcie urbană, pro-europeană și pro-occidentală, laică și fidelă moștenirii kemaliste.

Deși are în Parlament o majoritate confortabilă – 322 de mandate din 600, președintele Erdogan este mai dependent ca oricând de sprijinul ultra-naționaliștilor. AKP a pierdut 27 de mandate față de 2018 și are cum 267 de deputați, trebuind să se bizuiască pe cei 50 de deputați ai Partidului Mișcării Naționaliste (MHP), condus de Devlet  Bahceli, cunoscut pentru legăturile sale cu organizații teroriste ultra-naționaliste.

Este posibil ca președintele Erdogan să apese mai mult pe pedala naționalistă, confruntat cu 3,6 milioane de refugiați sirieni, a căror prezență creează animozitate în rândul multor cetățeni ai Turciei. Cu atât mai mult cu cât președintele Siriei vecine, Bashar al-Asad a reintrat în grațiile Ligii Arabe. Vom asista oare la un nou val de refugiați înspre Europa?

Minoritatea kurdă a arătat că nu mai este dispusă discriminarea masivă pe care o suportă de zeci de ani și statutul de teroriști lipit oricărei organizații care încearcă să îi reprezinte drepturile, ceea ce din nou l-ar putea face pe Erdogan să recurgă la accentuarea represiunii violente împotriva acestor organizații kurde, unele paramilitare și situate în afara frontierelor Turciei.

Turcia se confruntă cu probleme economice majore: inflație oficială de 50% pe an (dar cifra reală ar putea fi mult mai mare), efectele dezastruoase ale cutremurului din 6 februarie care a ucis peste 50.000 de persoane și un climat incert generat de agresiunea rivalului de la Marea Neagră, Rusia, împotriva Ucrainei.

Erdogan prezidează o țară membră NATO și a Consiliului Europei, dar valorile pe care le promovează sunt contrare principiilor acestor două organizații. Este puțin probabil ca după două decenii, președintele Turciei, pe care adversarii îl numesc sultan, să schimbe dintr-o dată cursul. Mai ales acum când este mai dependent ca oricând de sprijinul ultra-naționaliștilor care iubesc democrația și mai puțin decât Erdogan.

În sfârșit, dacă în trecut armata era un garant al kemalismului, după puciul eșuat din 2016 Erdogan a profitat ca să emasculeze nu doar armata, ci și celelalte structuri de forță, ca și justiția, așa încât pericolul repetării unei asemenea lovituri de forță sunt minime.