OPINIE Am dat Bacul în 1995. Cât de mult (nu) s-a schimbat școala în 30 de ani de postcomunism

„Și eu acum ce vă mai învăț?” Aceasta a fost prima întrebare pe care a pus-o profesorul de istorie de clasa a VII-a când am revenit la școală, la începutul lui 1990, după vacanța de iarnă și de revoluție. Cinci ani și jumătate mai târziu, când am dat Bacalaureatul, eram lămurit că fiecare dintre profesorii mei funcționaseră, în acest răstimp, după cum și-au răspuns, fiecare în parte și fără niciun ajutor, la aceeași întrebare. 30 de ani au trecut de când am dat eu Bacalaureatul – dar și de la prima „reformă” postcomunistă din Educație. Iar elevii care dau acum același examen au avut, ca multe generații dinaintea lor, profesori care și-au pus până săptămâna trecută aceeași întrebare, în condițiile blocajului planurilor-cadru pentru liceu: „Și eu, acum, ce vă mai învăț?”

Profesorul de istorie menționat mai sus era un profesor simpatic, de care totuși elevii se temeau – mai târziu aveam să-l revăd periodic, zâmbind singur cu o bere în față, pe o terasă din apropierea școlii, dar și să aflu că a fost un mare securist despre care s-a spus că ar fi turnat în cazuri celebre. Era o școală bună din Capitală, prezența securiștilor nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni.

După 30 de ani, Bacalaureatul este încă o oglindă a reformelor ratate – iar generațiile se schimbă, dar întrebarea profesorului rămâne aceeași, la fel ca blocajele de sistem.

• Surprinde, însă, de fiecare dată, la fel cum, în prezent, surprinde când aflăm cum, la Gorj sau Iași sau în alte părți ale „sistemului”, rezistă în zona decizională personaje certate cu bunul simț, cu șefii administrativi, cu legea, dar bine înfipte politic – deși nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, în condițiile politizării până la firul ierbii, în școlile țării, după modelul „noi suntem mai sistem ca alții”.

Liceul pe care l-am urmat a fost tot un liceu de primă mână din București, care mai târziu a căpătat statut de colegiu național. Nu am luat nicio meditație pentru admitere, care a presupus examene la „materiile principale”. Am urmat, însă, ceea ce acum se cheamă „remediale”. S-a întâmplat când eram în clasa a IX-a, pentru că în gimnaziul urmat nu contaseră decât acele „materii principale”, iar fizica și chimia nu au existat, practic, în program și au lovit în plex când le-a venit vremea. La fel cum mă lovea când întâlneam, prin oraș, câte un profesor care își întregea veniturile fie ca taximetrist în timpul liber, fie, aplecat peste o masă din Cișmigiu, ca pseudonim în reviste deocheate.

Citește articolul integral pe Edupedu.ro.