Nembro, călătorie în satul înmormântărilor: „Aici la noi fiecare familie plânge un mort” / ”Facem o înmormântare la fiecare jumătate de oră și redirecționăm morții către crematoriile din Emilia Romagna”

În localitatea Nembro din provincia Bergamo, în nordul Italiei, sunt deja o sută de victime ale coronavirusului. Multe sicrie așteaptă să fie inmormântate.

„Nu, oprește-te! Nu te duce în casă, am Covid”.

Apelul se întrerupe brusc. O clipă mai târziu, imaginea lui Danilo Morotti cu mască pe gură apare pe „whatsapp” pe telefonul meu mobil „Trebuie să vorbim așa, altfel te voi contagia”. Privesc în jur. În sus se întinde Valea Brembana. Aici, jos, Nembro este un sat fantomă. Magazinul de haine Attimi are ușa de la intrare acoperită cu un afiș elocvent «Închis pentru doliu». Iar Danilo, 48 de ani, un cititor fidel al publicației „Il Giornale”, știe prea multe despre dolii: „Mama mea a murit ieri, tatăl meu acum o săptămână. Eu, în schimb, astăzi nu mai am febră. Sper să mă descurc, dar nu știu ce se va alege de mine. Înainte de Covid eram geometru. Acum sunt bolnav fără salariu, pentru că nimeni nu mă plătește pentru boală și dolii”. Dar lui Danilo îi pasă mai puțin de bani. Singura sa dramă este despărțirea de cei doi părinți, care au murit singuri și departe. Fără un cuvânt de confort. Fără o mângâiere.

Totul a început acum trei săptămâni. „Tatăl meu a fost internat la Alzano Lombardo și nu l-am mai văzut de atunci. Ni l-au arătat ​​două minute, când era deja în comă. Câteva zile după moartea sa, au luat-o pe mama mea. Ieri dimineață ni s-a spus că a murit. Singura care a văzut-o a fost sora mea, în timp ce o puneau în sicriu. Între timp am pierdut cel puțin douăzeci de alte rude, prieteni și cunoscuți”.

Un fior îmi îngheață spatele. Mai mult decât un sat, Nembro pare pentru a arăta ca un abator de oameni, epicentrul unui flagel biblic. Comisarul pentru lucrări publice Matteo Morbi, în vârstă de 46 de ani, mă primește în fața casei surorii sale. Pe poarta de intrare flutură o cdearceaf alb cu un curcubeu desenat și cuvintele „totul va fi bine”. Într-un minut, datele expuse de Matteo șterg acel fulger de optimism nefiresc. „Este un oraș mic cu 11.500 de locuitori, în care Covid-19 a ucis 91 de oameni din 25 februarie. Dar cifra oficială include doar persoanele care au fost testate. Dacă adăugăm morții în casă fără test, numărul va crește. Și, apoi, sunt aproximativ 140 de pacienți închiși în casele lor, așteptând să afle dacă se vor ameliora sau se vor agrava”.

Călugărița Mariarosa are grijă să descrie frica și neliniștea din Nembro. „Urletul ambulanțelor înrijorează cel mai mult. Fiecare sirena este un pumnal în inimă. Ne reamintește că o tragedie are loc la câțiva pași de ușa noastră. Încercăm din greu să rămânem calmi, chiar am atârnat acea foaie pe poartă. Dar este dificil. Fiecare casă are doliu. Fiecare familie și-a pierdut un prieten sau o rudă. Ne-am amăgit că China este departe și am regăsit-o aici în țara noastră mică”.

Tragedia lui Danilo, lui Matteo și a călugăriței Mariarosa se materializează în spatele porților cimitirului din Bergamo. „Am avut 330 de morți aici în oraș. În biserica cimitirului există 112 sicrie care așteaptă îngroparea. Facem o înmormântare la fiecare jumătate de oră și redirecționăm morții către crematoriile din Emilia Romagna”, explică consilierul pentru serviciile de la cimitirul din Bergamo, Giacomo Angeloni. Imaginea umană a acelei urgențe este doamna Roberta Caprini, responsabilă la Generali Bergamasca, cea mai mare agenție funerară din provincie. Lipită de un telefon mobil care nu încetează să sune, ea se rătăcește în jurul unui depozit plin de sicrie. „Este șocant. De obicei, facem 1.300 de înmormântări pe an, dar între 1 și 15 martie am făcut deja 500. Refuzăm jumătate din cereri și, ca și cum nu ar fi suficient, ne riscăm viața. Tatăl și unchiul meu s-au îmbolnăvit și împreună cu ei mulți angajați. Nu avem costume de protecție, mănuși și măști pentru că guvernul nu ne consideră categorii expuse la risc. Noaptea pentru mine nu mai există. Lucrez până târziu și când mă culc nu închid un ochi. Funeraliile nu mai sunt meseria mea, sunt coșmarul meu”. (https://www.ilgiornale.inews/politica/nembro-viaggio-nel-paese-dei-funerali-qui-noi-ogni-famiglia-1842462.html)

Articol: Gian Micalessin (Il Giornale) / Traducerea: Oana Avram