Mircea Lucescu și teatrul, dezvăluiri inedite în 1972: „Există o prejudecată că noi, fotbaliștii, am fi niște troglodiți, nişte diletanți amărâți. Merg la teatru tot timpul!” / ”Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti, care s-au tipărit la noi. Nu ştiu de ce nu se şi joacă”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Într-un interviu acordat revistei „Teatrul” în anul 1972, Mircea Lucescu, pe atunci atacant al echipei Dinamo și căpitan al echipei naționale de fotbal a României, a încercat să demonteze stereotipurile vremii legate de lipsa de cultură a sportivilor.

Acesta a vorbit deschis  atunci despre pasiunea sa pentru poezie, prietenia cu mari actori români și frecvența cu care mergea la spectacole.

Lucescu și-a început discursul amintind de o experiență neplăcută din trecut, când a fost ironizat pentru că a mărturisit că citește poezie scrisă de Apollinaire sau Paul Éluard.

„Există la noi o tristă și înrădăcinată prejudecată, după care noi, «actorii» spectacolului secolului — fotbalul —, am fi niște troglodiți, niște amatori, niște diletanți amărâți”, a declarat el, subliniind că fotbalul modern a devenit o profesie care necesită un bagaj serios de cunoștințe din artă, știință și cultură.

Prietenia cu Pittiș și Caramitru: Puntea dintre fotbal și teatru

Căpitanul naționalei a povestit despre discuțiile sale cu actorii Florian Pittiș și Ion Caramitru, care i-au explicat că teatrul modern necesită, la rândul său, o performanță sportivă, vremurile actorului „imobilizat în fotoliu” fiind apuse.

În același timp, Lucescu a demonstrat că este un spectator avizat: „Eu merg la teatru tot timpul. Încerc să nu pierd nicio premieră. Câteodată mă duc în asalt și văd câte patru spectacole pe săptămână”.

Textul inedit din Revista Teatrul a fost amintit de către jurnalistul Ionuț Sociu, pe pagina sa de Facebook.

Critic de teatru ocazional și un fin observator

Fostul mare jucător a mărturisit că a văzut toate spectacolele Teatrului Bulandra, de la „Play Strindberg” la „Scrisoarea pierdută” în regia lui Liviu Ciulei. De altfel, el a comparat viziunea lui Ciulei cu cea a lui Sică Alexandrescu de la Național, apreciind ambele variante, dar recunoscând că prima vizionare i-a lăsat o impresie de neclintit.

Mai mult, Mircea Lucescu a dovedit o cunoaștere profundă a dramaturgiei internaționale. El și-a exprimat regretul că piese moderne și incisive, precum „Marat/Sade” de Peter Weiss, nu se joacă în România, deși regizorii și actorii români ar avea maturitatea necesară. De asemenea, a povestit cum a fost profund tulburat de perfecțiunea unui spectacol văzut în străinătate, la Liverpool: „Scripcarul pe acoperiș”.

”Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întâlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă acuzatoare a lui Peter Weiss, Marat/Sade, pe care n-a cuprins-o, până în prezent, niciun teatru în repertoriul său”, spunea Lucescu.

Declarațiile sale din 1972 rămân o mărturie a modului în care unul dintre cei mai mari oameni din istoria fotbalului românesc și-a cultivat mintea, pregătindu-se intelectual pentru cariera de succes ce avea să urmeze.

Necula Răducanu: ”La teatru lumea se uită și zice cu respect: „Uite-l pe Răducanu!”. La stadion n-am parte decât de ”Huo!” și ”Băăă!””

Încă portar la Rapid, în acea perioadă, Necula Răducanu a răspuns cu mult umor la întrebarea legată de film și teatru.

„Ținând cont că am „moacă” și fler, cum să nu doresc să fiu actor? Să fii actor înseamnă să ai curaj ca să-l faci pe om să plângă sau să râdă. Genul meu n-ar fi însă tragedia. Nu-mi plac tragediile. Îmi place numai veselia. N-am plâns la Love Story. Nu-i stilul meu. Stilul meu e filmul de aventuri și piesa polițistă. Pasiunea vieții mele: Teatrul satiric-muzical… dansatoarele…

Am luptat foarte mult să ajung ceea ce sunt astăzi. Veneam din Dudești pe jos la stadion, că n-aveam bani de tramvai. Nimic nu se poate face fără muncă și fără luptă. Rușine e doar să furi. Și nu să muncești. Dacă fac atâtea fițe pe teren, le fac pentru că vreau să-nveselesc oamenii; dacă se întâmplă să fim învinși — măcar să nu rămână cu amărăciune în suflet”, a spus el.

A mărturisit în interviul acordat revistei teatrul că i-ar fi plăcut să joace în filme. Rică Răducanu, așa cum este el cunoscut astăzi a jucat în ”Legiunea străină” (2008) și ”Totul pentru fotbal” (1982).

”Mie îmi place să mă distrez și să distrez și pe alții. Îmi place lumea, îmi place să beau o bere cu multă lume în jurul meu. Asta e specificul nostru. Mi-e urât în străinătate că oamenii, deși sunt foarte civilizați, sunt atât de închiși. Și acolo, și la noi, pe stradă sau la teatru, publicul e disciplinat. În schimb, pe stadion… mai bine să nu vorbim.

Mă duc la teatru fiindcă aici e alt tratament. Mă duc să văd și spectacolul, dar și ca să mă vadă lumea pe mine. Aici lumea se uită și zice cu respect: „Uite-l pe Răducanu!”. La stadion n-am parte decât de „Huo!” și „Băăă!”.

În general, în viață, fiecare caută să ajungă mai bine și să se comporte mai frumos, și nu înțeleg de ce pe stadion intelectuali — profesori, ingineri, studenți — se golănesc, se prostesc și aruncă cu vorbe care jignesc. Și publicul de fotbal ar trebui educat, ca și cel de teatru, încă din școală. Cred că la noi popularitatea e rău înțeleasă: să te bați pe burtă imediat cu oricine. E frumos ca publicul să-ți susțină moralul, dar s-o facă civilizat, fără să-și dea drumul la drojdie, la golănisme, la vorbe urâte și jignitoare.

Am văzut multe spectacole, întreb pe alții ce-i bun, mă ghidez. Să nu se supere că mă exprim așa, în stilul celor de la fotbal, dar mie îmi plac foarte mult piesele lui nea Aurică. La Sfântul Mitică Blajinu am murit. Mort am fost și la Groapa de Eugen Barbu. (Vorba vine, eu sunt unul dintre cei care cred că n-au să moară niciodată!). Mi-ar fi plăcut și mie să joc în Groapa, că e de cartier, e stilul meu. Deși m-a criticat, mie îmi place cum scrie Eugen Barbu și cum au jucat Nicu Constantin și Alexandru Lulescu.

Sunt mort și după actori, după Florian Pittiș, Toma Caragiu, după Papaiani, care, nu știu, parcă acum nu mai e așa grozav. L-am văzut în filmul lui Ion Băieșu, unde a jucat cu Dem Rădulescu, și, să nu se supere amândoi, dar au cam jucat în stilul meu, să facă lumea, cu orice preț, să râdă. Îmi plac și câteva artiste: Vasilica Tastaman, Stela Popescu”, mărturisea Rică Răducanu.

Răspunsul integral dat de către Mircea Lucescu

MIRCEA LUCESCU — atacant al echipei Dinamo şi căpitanul echipei naţionale de fotbal, în revista „Teatrul”, din anul 1972:

„Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizaţi şi nici n-o să-mi faceţi o caricatură defăimătoare, aşa cum mi s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă, când am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard. Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, «actorii» spectacolului secolului — fotbalul —, am fi nişte troglodiţi, nişte amatori, nişte diletanţi amărâți. Fotbalul este, astăzi, o meserie de talent, ce tinde spre un înalt profesionalism.

Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi — sport care a evoluat surprinzător şi reprezintă mijlocul cel mai modern şi mai accesibil de deconectare — cere la rândul său personalităţi multilaterale, cere celor ce-l profesează pe lângă stăpânirea meseriei şi un bagaj serios de cunoştinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc.

Eu merg la teatru tot timpul. Încerc să nu pierd nicio premieră. Câteodată mă duc în… asalt şi văd câte patru spectacole pe săptămână. Plăcându-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii. Foarte mulţi actori m-au impresionat, dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, prin modul simplu, sensibil şi profund în care a pătruns şi a redat taina versurilor. Extraordinar, pur şi simplu magnific, mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul «Bulandra».

De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nicio montare. De la Play Strindberg la Leonce şi Lena, de la D-ale carnavalului la Mincinosul şi Vicarul şi de aici la Scrisoarea pierdută a lui Ciulei. Am văzut şi versiunea lui Sică Alexandrescu de la Naţional. Am rămas atunci cu o impresie atât de puternică încât actuala versiune (care nu pot să spun că nu mi-a plăcut şi că n-am admirat-o) n-a reuşit totuşi să-mi clintească şi să-mi surpe impresia celeilalte. Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleiaşi piese. Păcat că se aplică atât de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atât de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi mai ales al teatrului modern contemporan.

Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întâlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă acuzatoare a lui Peter Weiss, Marat/Sade, pe care n-a cuprins-o, până în prezent, niciun teatru în repertoriul său.

Am văzut la Liverpool, la Compania Imperială, o montare a piesei Scripcarul pe acoperiş. M-a tulburat prin perfecţiune, prin integrarea organică a muzicii şi a plasticii, prin acuitatea agitatorică a ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate. M-am gândit că, la ora actuală, creatorii noştri de teatru posedă maturitatea şi întreg bagajul mijloacelor noi de expresie capabil să dea tuturor partiturilor dramatice, inclusiv celor mai reprezentative mostre ale repertoriului modern străin, o imagine scenică deosebit de penetrantă şi expresivă. Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură, acele lecţii de istorie teatrală, ilustrată…

cu fragmente sau cu piese întregi, atât de necesare în educația spectatorului copil sau adult. Vorbesc aci în numele copilului meu, pe care l-aş obliga să meargă la asemenea spectacole cu piesa citită dinainte, aşa cum pasionaţii muzicii obişnuiesc să se ducă la concert cu partitura în mînă. Actorii ar răspunde, cred eu, cu însufleţire unor asemenea acţiuni, care ar avea, sper, şi priză la public”.