„Luptăm fără compromisuri împotriva antisemitismului” – Adevărat? (Op-ed de Colette Avital)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Op-ed semnat de Ambasadoarea Colette Avital,  fosta membra a Knesset-ului, vicepreședinte al Conference of Material Claims Against Germany.

În vechiul cimitir evreiesc din Iași se află, față în față, mormintele soldaților evrei care și-au sacrificat viața în Primul Război Mondial pentru apărarea patriei, alături de mormintele miilor de evrei uciși în pogromul fără precedent din 27–29 iunie 1941, desfășurat la Iași inclusiv în curtea Chesturii de Poliție. Cei care au supraviețuit masacrului au fost înghesuiți în vagoanele sigilate ale „Trenului Morții”, care a rătăcit timp de șase zile fără o destinație precisă. Închiși fără aer, fără apă și fără hrană, oamenii au murit unul după altul. Acesta a fost primul mare episod al Holocaustului din România, planificat și executat la ordinul dictatorului Ion Antonescu.

La ceremonia impresionantă organizată în cimitir, la 85 de ani de la tragedie, președintele Israelului, Isaac Herzog, a rostit cuvinte familiare, dar profund emoționante: „Această ceremonie nu poate șterge pata morală care apasă asupra autorilor acestor crime.” El a adăugat: „Ea nu ne poate oferi răspunsul la întrebarea cea mai dureroasă dintre toate: cum este posibil să înțelegem o cruzime de asemenea proporții, care a cuprins o întreagă societate?”

Într-adevăr, aici, la Iași – oraș în care o comunitate evreiască înfloritoare a existat încă din secolul al XV-lea – evreii nu au fost uciși doar de soldați și polițiști, ci și de „vecinii cei buni”. A fost o crimă colectivă, comisă cu participarea unei societăți întregi, în timp ce doar foarte puțini au avut curajul să încerce să o oprească.

După garda de onoare, fanfara militară și întregul ceremonial oficial, au luat cuvântul reprezentanții autorităților române – ai Președinției, ai Guvernului, ai Primăriei, precum și liderii comunităților religioase, evreiască și creștină. Toți au promis că vor combate antisemitismul fără compromisuri. „În România nu există loc pentru rasism și ură”, au repetat cu toții. Pentru o clipă am vrut și eu să cred că vremurile s-au schimbat cu adevărat; că acolo unde odinioară stăteau călăii – soldații și polițiștii care au măcelărit fără milă bărbați, femei și copii – se află astăzi reprezentanții unui stat hotărât să protejeze și să sprijine viața evreiască din România.

Dar oare chiar s-au schimbat lucrurile?

Din păcate, antisemitismul își ridică din nou capul în România, iar amploarea fenomenului este îngrijorătoare.

Chiar în ziua ceremoniei de la Iași, în mai multe orașe din țară au apărut panouri uriașe cu mesajul „STOP Wexler!”, îndreptat împotriva președintelui Federației Comunităților Evreiești din România. Campania, bine organizată și finanțată, aparține partidelor de extremă dreaptă, moștenitoarele ideologice ale Mișcării Legionare și ale Gărzii de Fier, organizații a căror misiune în timpul războiului a fost identificarea și uciderea evreilor.

Mai mult, la numai o zi după încheierea vizitei președintelui Herzog în România, Curtea de Apel București a respins acțiunea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care solicita schimbarea denumirii unei străzi din București ce poartă numele lui Mircea Vulcănescu, condamnat după război pentru crime de război. Cei care s-au opus cererii – activiști apropiați acelorași partide extremiste – au susținut că Vulcănescu ar fi fost condamnat pe nedrept. Faptul că instanța le-a dat dreptate, deși condamnarea sa nu a fost anulată, iar legislația în baza căreia a fost judecat este încă în vigoare, a provocat reacții puternice în rândul celor preocupați de memoria Holocaustului.

Cine a fost, de fapt, Mircea Vulcănescu, al cărui nume va continua să fie purtat de una dintre străzile importante ale Capitalei?

Filolog, sociolog și filosof apreciat în cercurile intelectuale ale vremii, Vulcănescu a îmbrățișat ideologia legionară și a ocupat funcția de Subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor între 21 aprilie 1941 și sfârșitul războiului, în august 1944. A fost unul dintre arhitecții cooperării economice și militare cu Germania nazistă și, în calitatea sa oficială, a avut un rol direct în confiscarea proprietăților evreilor.

În ședința guvernului din 19 noiembrie 1941, Ion Antonescu declara: „Lucrez pentru a curăța Basarabia și Bucovina de evrei și de slavi”, cerând apoi opinia lui Vulcănescu asupra modului în care acest obiectiv putea fi realizat. Răspunsul acestuia a fost limpede:

„Trebuie privită problema astfel: există evrei bogați, care participă la viața economică a statului. Ei pot plăti. Dar există și alții care au fost excluși din viața economică și nu mai pot plăti. Pentru aceștia va plăti comunitatea. Trebuie organizate pentru ei munci obligatorii, astfel încât să plătească.”

Apoi a adăugat:

”Germanii au organizat foarte bine acest sistem. Au închis evreii în ghetouri, unde lucrează ca cizmari, croitori și în alte meserii, asigurând astfel nevoile germanilor.”

Aceste cuvinte, consemnate în stenograma ședinței de guvern, vorbesc de la sine.

Astăzi, revizionismul istoric câștigă teren în România. Dictatorul Ion Antonescu, membri ai guvernului său și figuri fasciste și  legionare precum Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Radu Gyr și alții sunt reabilitați în discursul public, transformați în simboluri naționale și, uneori, chiar în martiri. Partidele de extremă dreaptă cer în Parlament abrogarea legii care interzice negarea Holocaustului. Cei care au organizat sau au făcut posibil Holocaustul din România sunt comemorați prin nume de străzi și statui ridicate în piețele orașelor. Situația devine cu atât mai gravă atunci când revizionismul pătrunde și în sistemul judiciar.

Revenind la întrebarea retorică adresată de Președintele Herzog: nu doar că este imposibil să înțelegem cum o întreagă societate și-a putut pierde umanitatea, dar este la fel de greu de înțeles cum, în anul 2026, moștenitorii ideologici ai acelor criminali afișează fără rușine aceleași idei și continuă să fie considerați actori legitimi ai vieții politice.

Aceasta este România de astăzi. Din păcate, ea reprezintă doar unul dintre numeroasele semnale de alarmă de pe harta Europei.