Gestul deputatului Silviu Vexler, mari personalități ale culturii române, antisemitismul și contextul (sau mai degrabă lipsa acestuia)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Deputatul Federației Comunităților Evreiești din România (FCER), Silviu Vexler, a rupt în plin plen al Camerei Deputaților un afiș în care apăreau fotografiile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Mircea Eliade, Nicolae Paulescu, A.D. Xenopol.

Un gest anti-național, anti-românesc, n’așa? Un gest care a declanșat o reacție legitimă de indignare patriotică, întru reperarea onoarei naționale, ca să parafrazez o altă mare personalitate a culturii românești, Ion Luca Caragiale.

Nu am să comentez oportunitatea gestului deputatului Vexler, care de altfel și-a cerut scuze ulterior, nu că cineva i le-ar fi luat în considerare. Dar am să comentez asupra unui aspect care în general este sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire în România (din nou, vorba lu’ Conu’ Iancu): contextul în care s-a produs acest gest.

Deputatul Vexler se pregătea să ia cuvântul de la tribună și când a ajuns acolo a găsit acest afiș lipit de podium, pe care ulterior l-a rupt. Afișul fusese confecționat și plasat acolo de parlamentari ai partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), partid ultra-naționalist, etichetat uneori ca formațiune de extremă-dreapta.

Afișul a fost plasat după adoptarea definitivă de către Camera Deputaților a unei propuneri legislative a deputatului Vexler, care înăsprea pedepsele prevăzute de Ordonanța de Urgență 31/2002 în cazul infracțiunilor de negare a Holocaustului, propagandă legionară și apologia persoanelor condamnate pentru crime de război (exemplu Ion Antonescu). Grupul parlamentar AUR a votat împotriva acestei propuneri legislative, împotriva căreia președintele României, Nicușor Dan, și-a folosit toate prerogativele constituționale pentru a o obstrucționa, prin sesizarea Curții Constituționale și apoi, după respingerea în unanimitate a contestației sale, prin retrimiterea textului propunerii în parlament, care a fost adoptat fără modificări, iar președintele Dan va fi nevoit acum să promulge legea care nu îi este pe plac.

E suficient contextul? Dacă nu mai adaug. OUG 31/2002 a fost adoptată de guvernul condus de Adrian Năstase în perioada în care România era candidată la aderare la NATO și Uniunea Europeană și era menită să arate Occidentului că autoritățile de la București sunt hotărâte să stăvilească cultul unor personalități fasciste ca Ion Antonescu sau Corneliu Zelea Codreanu și să oprească proliferarea activităților neo-legionare. Numai că această lege nu a fost practic aplicată timp de 22 de ani, singura condamnare pentru negarea Holocaustului datând din 2022, când lt. Col (RTG) SRI Vasile Zărnescu a primit un … avertisment, Curtea de Apel București, anulând pedeapsa pronunțată de instanța de fond de 13 luni închisoare cu amânarea executării.

Numai că a venit luna noiembrie 2024 și autoritățile de la București au intrat în panică atunci când Călin Georgescu, apologet al Mișcării Legionare și al lui Ion Antonescu, s-a clasat în frunte la primul tur al alegerilor prezidențiale, eurodeputata Diana Șoșoacă , repeta ca o moară stricată “Trăiască Legiunea și Căpitanul”, iar aliatul lui Georgescu, Horațiu Potra, o figură tenebroasă cu înclinații neo-legionare, a fost acuzat de implicare într-o lovitură de stat, toți trei, printre alții, fiind inculpați sau cercetați penal în temeiul OUG 31/2002. Acesta este contextul în care deputatul Vexler a inițiat propunerea legislativă de majorare a pedepselor prevăzute de OUG 31/2002, care a provocat îngrijorarea președintelui Dan că ar putea duce la o aplicare abuzivă a unei legi care probabil deținea recordul de neaplicare în România.

E suficient contextul? Nu? Poate vă întrebați ce a declanșat furia deputatului Vexler, care, reamintesc, reprezintă în parlament comunitatea evreilor din România? Ce l-a iritat la acel afiș? Pentru aceasta trebuie să ne întrebăm ce au în comun acele personalități care au trăit în secolele XIX – XX în România? Iar răspunsul pe scurt este: ANTISEMITISMUL.

Să lărgim puțin contextul: Mihai Eminescu a publicat peste 100 de articole în ziarul Partidului Conservator, Curentul de la Iași, consacrate chestiunii evreiești, care au fost reunite în această carte. Un exemplu: “Ne e silă de cestiunea izraelită, întrucât consistă din exigențe jidoveşti, și ne rezervasem ca, măcar în timpul cât nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare să nu vorbim de ea decât atunci când țara noastră ar fi ținta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară.

A solicita intervenirea diplomatică sau înarmată a străinilor contra țârii în care trăiești este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei țări.

Alianța solicită pe toate căile această intervenire. Mii de evrei din țară fac parte din Alianță.

Deci mii de evrei din țară sunt trădători.

În Rusia i-ar aștepta pe asemenea oameni Siberia, în Franța deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum poftesc și noi îi lăsăm să-și joace caii după cum le e voia și dorința inimei.”

Eminescu era opus împământenirii evreilor, așa cum ceruse Congresul European de pace de la Berlin în 1878, care  a recunoscut independența României.

Nicolae Iorga a dedicat și el o parte însemnată a publicisticii sale evreilor, făcând numeroase afirmații antisemite. El a înființat în 1910 împreună cu A. C. Cuza (patriarhul antisemitismului românesc) Partidul Naționalist Democrat, opunându-se, la fel ca Eminescu, împământenirii tuturor evreilor din România, care nu a fost realizată decât în 1923 decât sub presiunea marilor puteri după Conferința de Pace de la Versailles. Într-un discurs ţinut în 1910 la Camera Deputaţilor, pe care l-a publicat mai târziu sub forma unui pamflet intitulat „Naţionaliştii şi Problema Jidovească”, Iorga reacționa la cerințele evreilor pentru drepturi cetățenești, acuzând că „evreii de pretutindenea, din jidovimea întreagă” s-au aliniat împotriva României și că acordarea acestor drepturi evreilor ar schimba atât de fundamental caracterul statului, încât: “…România nu ar mai fi România. Misiunea ei întreagă ar dispărea, chemarea ei pentru viitor nu ar mai putea să se menţie…”.

În lucrarea sa Iudaica, publicată în 1937, Iorga scria: “[Evreii]… lucrează ca să aibă pentru ei, ca nație năvălitoare, cât mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, până și în învățământ, în știință, în literatură, ca avocați, ca medici, ca arhitecți, ca profesori, tot mai mulți, cu filologii, cu filosofii, cu ziariștii, cu poeții, cu criticile lor, ei ne dau pur și simplu afară din țara noastră…[Ei] ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc prăvăliile, ne ocupă locurile și, ce e mai pierzător, ne falsifică sufletul, ne degradează moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne incită. …În loc să favorizeze o decongestionare, prin care emigrații cuminte organizate ar reduce proporția la orașe la ceea ce se poate admite în orice mediu național, ei țin sub steagul înaintării de fiecare clipă; orice forță le aparține și, ca să ascundă înaintarea, recurg la schimbările de nume în viață, la pseudonimele în literatură. …Noi să ne organizăm pentru războiul conștiinței și al muncii. Să ne strângem împreună unde mai suntem. Și să pornim la recâștigarea prin truda de fiecare zi și prin perfecta bună înțelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, și să ne recucerim cele ce le-am pierdut. Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, așa să vrem!” Ironia soartei a făcut ca Iorga să moară de mâna Mișcării legionare, care l-a depășit în termeni de antisemitism.

Dacă nu e suficient, hai să vedem ce spune Ioan Slavici despre evrei, pe care îi caracteriza drept “boală” în lucrarea sa Soll si Haben – Chestiunea Ovreilor din România în 1878: “E firească ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, și această ură ușor ajunge să se reverse asupra tuturor celor ce au bogății moștenite ori agonisite și poate să ducă în cele din urmă la o groaznică vărsare de sânge”. Nu știu dacă Hitler a citit vreodată aceste rânduri, dar sunt sigur că ar fi fost în deplin consens cu Slavici.

Dacă ne referim medicul Nicolae Paulescu, presupus inventator al insulinei, aici descoperim cel mai infam rasism biologic eliminaționist, cu mult înainte de apariția nazismului în Germania. Paulescu a ridicat posibilitatea “exterminării paraziților nefaști”, la fel cum “sunt omorâți păduchii”. “Putem oare să-i exterminăm – cum bunăoară se ucid ploșnițele? Acesta ar fi mijlocul cel mai comod de a ne scăpa repede de ei”. Titlurile lucrărilor sale vorbesc de la sine: Fiziologia Filozofică – Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (Bucureşti, 1913); Fiziologia Filozofică – Sinagoga și biserica față de pacificarea omenirii, 2 volume (Bucureşti, Editura Apărarea Națională, 1924); Degenerarea rasei jidoveşti (București, 1928); şi Tălmăcirea apocalipsului, soarta viitoare a jidănimii (București, n.d). Frazele citate sunt din Complot jidano-francmasonic. De menționat că Paulescu a înființat împreună cu A.C. Cuza Liga Apărării Național Creștine în 1923, din care a făcut parte inițial și Corneliu Zelea Codreanu, înainte de a fonda în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail. Codreanu îi considera pe Paulescu și A.C. Cuza dascălii săi întru extremism de dreapta.

În final am să mă refer la Mircea Eliade, care în a doua jumătate a anilor 1930 a aderat la Mișcarea legionară, iar în publicistica sa a adoptat un ton radical, care uneori a derapat în antisemitism. De pildă, în articolul Piloții orbi (Vremea, 1936), Eliade scria: “De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului și ale Bucovinei, și au obținut majoritate absolută în toate orașele. Iar dacă le spui [conducătorilor politici] că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților, sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale.” Iar în faimosul său articol De ce cred în biruința Mișcării legionare, publicat în ajunul alegerilor parlamentare din decembrie 1937 în oficiosul legionar Buna Vestire, Eliade scria: “Poate neamul românesc să-și sfârşească viața în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaște-o istoria, surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”

Sigur că aceste texte antisemite au fost scrise în altă epocă. Dar invocarea acestor personalități într-un context diferit azi nu este altceva decât ANTISEMITISM.

Cred că e suficient contextul oferit pentru a înțelege, chiar dacă nu pentru a aproba, gestul deputatului Silviu Vexler din Parlamentul României, la o provocare clar antisemită, gest care a declanșat pe internet o revărsare de abjecții antisemite, într-un context (mă văd nevoit să repet acest termen) de explozie a antisemitismului în întreaga lume.

Urmăriți pe această temă următoarea discuție: Cum s-a ajuns la masacrul din Australia? Jurnaliștii Petru Clej și Cristian Pantazi au explicat cum s-a reinstalat antisemitismul în Occident