Foreign Affairs: De ce solicitarea de a declara zonă de interdicție aeriană deasupra Ucrainei este o idee proastă

Confruntați cu o invazie brutală a Rusiei în Ucraina, numeroși americani și europeni își presează guvernele pentru a acorda Kievului cât mai mult sprijin militar cu putință. O idee pe care insistă mai mulți observatori și comentatori cunoscuți este instituirea unei zone de interdicție aeriană – cu alte cuvinte, utilizarea forței (sau a amenințării cu utilizarea forței) pentru a împiedica avioanele rusești să pătrundă într-un segment anume al spațiului aerian ucrainean, cu scopul de a împiedica lovituri aeriene rusești contra militarilor și civililor ucraineni din acea zonă.

Instituirea unei astfel de zone presupune un set de măsuri precum colectarea permanentă de informații, observații de la sol, patrule aeriene detașate prin rotație, cu un număr substanțial de avioane și piloți – și, crucial, amenințarea că va fi folosită efectiv forța pentru a se împiedica intrarea aparatelor de zbor adversare în spațiul aerian respectiv.

Propunerile privind o zonă de interdicție aeriană se inspiră din aplicarea acestui concept de către SUA și NATO în Irak după Războiul din Golf, în Bosnia la mijlocul anilor ’90 și în Libia în cursul războiului civil din 2011. De remarcat că toate aceste cazuri nu presupun impunerea interdicției de zbor pentru o putere majoră. În schimb, a fost vorba de o superputere, SUA, dictându-și condițiile unor adversari locali slabi care nu se aflau în postura de a le putea contesta. Nu există exemple de „zonă de interdicție aeriană” impusă unei mari puteri, cu excepția bătăliilor pentru supremație aeriană din cadrul războaielor obișnuite.

O afacere riscantă

Ideea unei zone limitate de interdicție aeriană vizează în principal protecția coridoarelor pentru refugiații civili, adăpostirea lor de loviturile aeriene rusești. Însă, cel puțin în primele două săptămâni de război, nu operațiunile aeriene ale Rusiei au constituit principala problemă. Artileria și rachetele lansate de la sol au produs mult mai multe daune decât bombardierele rusești, iar o zonă de excludere aeriană n-ar prea fi avut un efect asupra unor astfel de atacuri.

Și chiar și dacă am accepta premiza că restricționarea accesului Rusiei la spațiul aerian ucrainean ar putea conta semnificativ, propunerile privind o zonă de interdicție aeriană în Ucraina suferă din cauza uneia dintre cele două greșeli esențiale care se fac: fie se presupune valid scenariul cel mai optimist, anume că Rusia se va conforma pur și simplu cerinței, fie se acceptă riscul considerabil al declanșării unui război direct între NATO și Rusia.

Este posibil ca Rusia să adopte prudența și să accepte pur și simplu să se abțină de la operațiuni în interiorul și în preajma coridoarelor rezervate evacuării civililor. Dar cu greu s-ar putea spune că e și probabil: în definitiv Moscova a pariat deja pe un război despre care pretinde că e motivat în primul rând de amenințarea NATO; și cum prima fază a războiului a produs rezultate jenante pentru Rusia, e improbabil ca Vladimir Putin să facă orice lucru care ar aduce măcar cu o retragere în fața unui ultimatum al NATO.

Dacă ar fi ca rușii să nu intre într-o zonă de interdicție aeriană, NATO va trebui să decidă dacă va aplica măsura impusă, adică dacă e dispusă să doboare avioane rusești – iar asta ar însemna și că NATO va fi prima care va deschide focul. Nu vă faceți iluzii: indiferent dacă luptele aeriene pentru implementarea zonei de interdicție ar rămâne limitate la spațiul aerian al Ucrainei, ele tot ar echivala cu declanșarea unui război între NATO și Rusia. Și chiar și un război limitat ar avea o semnificație epocală: ar fi primul război direct de după 1945 între marile puteri.

Evident, SUA și aliații lor sunt deja implicați în luptă contra forțelor rusești, dar numai indirect, asigurând arme și provizii Ucrainei. O astfel de implicare rămâne totuși sub un anumit prag al escaladării, unul care a fost deja stabilit în mod tacit de către experiențe din trecut.

Spre exemplu, URSS i-a aprovizionat pe nord-coreeni și pe chinezi în cursul războiului lor contra americanilor, în Coreea în anii ’50, iar apoi, din nou, i-au aprovizionat pe comuniștii vietnamezi împotriva americanilor în anii ’60. În ce le privește, SUA i-au aprovizionat în anii ’80 pe mujahedinii care luptau cu URSS în Afganistan.

În toate aceste cazuri și rușii și americanii au fost furioși din pricina efectelor produse de o astfel de asistență militară, dar s-au abținut de la represalii prin forță împotriva furnizorului, de teamă că războiul putea intra astfel în metastază. E adevărat că în Războiul din Coreea au existat cazuri în care piloții americani și ruși au luptat direct unii cu alții.

Dar ambele tabere au ținut aceste incidente strict secrete vreme îndelungată, tocmai pentru a limita o presiune politică în sensul extinderii războiului. În lumea de azi a comunicării tehnologice tenebroase și a belșugului de informații din surse independente ar fi imposibil ca ciocnirile aeriene de deasupra Ucrainei să rămână secrete.

Mai mult chiar, izbucnirea unui război între marile puteri nu este unicul risc presupus de proclamarea unei zone de interdicție aeriană. Gândiți-vă la ce s-ar putea întâmpla dacă rușii ar refuza să accepte zona și, confruntată cu intransigența Moscovei, NATO ar bate în retragere, hotărându-se într-un final să n-o mai implementeze – tocmai pentru a evita un război mai amplu.

Proclamarea zonei ar fi atunci expusă drept o cacealma jalnică – doar un pic mai mult decât o rugăminte de a se evita acea zonă. Chiar dacă importanța credibilității este adesea exagerată și mult prea frecvent folosită drept scuză pentru angajamente militare eronate, în acest caz daunele suferite de credibilitatea NATO ar fi formidabile. O asemenea mutare ar dezvălui nu numai lipsa de substanță a retoricii despre sprijinirea Ucrainei, ci ar evidenția și intensifica dubiile privind respectarea de către NATO a promisiunii sale fondatoare referitoare la apărarea colectivă, mai cu seamă în ce-i privește pe membrii mai noi și mai slabi, cum sunt extrem de vulnerabilele țări baltice.

O mare greșeală

Războiul din Ucraina reprezintă deznodământul atroce al răspunsului scandalos decis de Putin pentru două greșeli comise de NATO. Prima dintre ele a fost declarația din 2008 a NATO cum că Ucraina și Georgia vor adera într-o bună zi la alianță. (În cazul Ucrainei ar fi fost mai potrivită o schemă pentru finlandizarea țării, adică neutralitatea țării în relațiile Moscova-Occident în schimbul independenței ei și a democrației interne.) Însă, odată ce obiectivul aderării la NATO fusese asumat, a doua greșeală a fost că țara nu a fost primită în alianță pe loc pentru a beneficia imediat de garanția descurajatoare a NATO.

Dat fiind că Putin vede extinderea NATO ca pe o amenințare pentru Rusia, acea perioadă de ambiguitate a constituit pentru el un stimulent – cât și o ocazie – de a porni un război preventiv.

Tragedia care a rezultat e sfâșietoare. Dar a-i face față printr-o implicare tardivă în război – a lua măsura disperată de a proclama o zonă de interdicție aeriană fără nici o garanție că nu va duce la o catastrofă și mai mare – nu ar face altceva decât s-o agraveze. NATO trebuie să ajute Ucraina, dar ajutorul ei trebuie să se mențină sub pragul deja stabilit al escaladării. Ceea ce presupune în principiu lucrurile pe care alianța deja le face: acolo unde e posibil, ajutor pentru refugiații ucraineni și arme, muniție, hrană și sprijin logistic pentru armata Ucrainei.

Înclinația de a ajuta Ucraina este lăudabilă. Dar singurele lucruri mai rele decât a sta și a privi cum țara este înfrântă gradual sunt promisiunea unei intervenții militare directe care nu s-ar mai materializa și, chiar mai rău, mărirea mizei și transformarea acestui conflict care de acum e clar că e un nou război rece într-un război fierbinte – unul care ar produce în întreaga lume distrugeri și victime la o asemenea scară încât până și devastarea produsă de actualul război din Ucraina ar părea insignifiantă.

Sursa: Foreign Affairs / Articol de Richard K. Betts (profesor de relații internaționale la Columbia University, membru al Council on Foreign Relations), Traducere: Andrei Suba