Cum își cresc părinții români copiii. INTERVIU Domnica Petrovai: Am trecut de la ”părintele nu greșește niciodată” la situații în care dăm prea multă putere de decizie copilului

Cum să nu facem rău copiilor noștri a fost o etapă și încă este prezentă în cultura noastră. Ne întrebăm adesea “Să-i spun copilului cum mă simt sau nu?”, „Cum fac ca al meu copil să-și dezvolte încrederea în el, fără să dea în nesiguranță sau grandomanie?” Departe de a oferi o rețetă în 10 pași despre cum să fii un părinte mai bun, Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv‑comportamental, psiholog clinician, fondatoare a Școlii pentru Cuplu și CEO al Mind Education, ne invită într-un interviu pentru Edupedu.ro la o reflecție asupra rolurilor noastre de părinte, partener și cum evoluează ele.

“Avem nevoie de direcții, speranță și soluții validate științific, dacă vrem un alt “film” pentru propriii copii, o relație mai sănătoasă și împlinită. Drumul începe cu recunoașterea traumelor trăite în copilărie și impactul lor asupra vieții emoționale, și continuă cu asumarea, iertarea, conversațiile dificile care te reconectează, nu evitarea lor sau atacul la persoană“.

Edupedu.ro: Dacă vorbim despre modul în care România, la nivel macro social, își crește copiii, care este trendul de astăzi? Care este amprenta de astăzi în creșterea copiilor, la români?

Domnica Petrovai: Observ, în prezent, o mult mai mare preocupare a părinților în a-și crește și educa copiii diferit față de cum au fost ei educați. Tot mai mulți conștientizează că educația de care au avut parte a fost marcată de multe lipsuri emoționale, chiar traume, în multe cazuri, că pedepsele au fost omniprezente și foarte dure, că nu a existat apropiere, deschidere, comunicare, că simplul “te iubesc” a fost tabu. Firește, acești oameni își doresc un alt “film” pentru propriii copii, o relație mai sănătoasă și împlinită. Dar problema este că, fără un proces personal de înțelegere a impactului modului în care au fost crescuți și a golurilor de dezvoltare cu care au rămas, părinții nu au cum să știe ce este bine pentru copii și au tendința să reacționeze în extreme.

Vă dau un exemplu foarte simplu: părinții care au avut o viață marcată de privațiuni compensează acest lucru dând acces copilului la prea multe resurse, pe ideea “dacă eu nu am avut, el să aibă”. Și, fără să își dea seama, dezvoltă în copil sentimentul de nepuțintă și nesiguranță, și foarte multă îndreptățire.

Am întâlnit și mulți părinți care depun eforturi considerabile în a le oferi copiilor ceea ce ei nu au primit în copilărie: sprijin, îndrumare, apreciere, experiențe, afecțiune etc. O fac, adesea, ignorându-și propriile nevoi și, mai ales, nevoile cuplului. Sunt părinții care vin la noi, la Clinica Mind Education, cu liste de întrebări despre nevoile copiilor, cu dorința și teama de a nu greși față de ei și de a face totul „ca la carte”. Copiii devin, astfel, proiectul lor pentru o viață bună, împlinită, fără să-și dea seama că, de fapt, se afundă în abandonul de sine, în perfecționism și în indisponibilitatea de a se uita la ei mai profund.

• Citește interviul integral pe Edupedu.ro