Cultura tăcerii în era confesiunii digitale: de ce pericolul real nu este că spunem prea mult, ci că spunem prea puțin

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Putem strâmba din nas la influenceri sau prieteni care „spun tot”, făcând glume despre „prea multe informații”. Și eu fac asta. Însă, deși e ușor să ironizăm confesiunile publice, e mai greu să vedem riscurile normalizării tăcerii: anxietăți nespuse, istorii de familie nerostite, mici omisiuni care fragilizează relațiile și mediul profesional. Disprețul față de „căutătorii de atenție” ar putea ascunde o problemă mai profundă de sănătate publică: ascunderea cronică, scrie The Guardian.

Mult timp, ca academician, am avertizat oamenii despre pericolele lipsei de intimitate online. Vorbeam despre igiena digitală, despre riscurile rețelelor sociale și despre informațiile pe care nu le mai poți retrage odată publicate. În privat însă, completam chestionare online și țineam parolele într-un fișier pe desktop. Știam regulile și, ca mulți alții, le încălcam.

Această disonanță cognitivă m-a făcut să privesc mai atent cercetările privind intimitatea, dezvăluirea, încrederea și sănătatea. Concluzia surprinzătoare nu era că oamenii spun prea mult, ci că spun prea puțin despre lucrurile importante. Tăcerea devenise virtutea implicită, dar cu costuri reale.

Într-un studiu intitulat What Hiding Reveals, le-am oferit participanților o alegere: două persoane cu care ar putea avea o relație. Una răspundea sincer la întrebări, chiar și despre lucruri sensibile (consum de droguri, greșeli fiscale); cealaltă refuza să răspundă. Majoritatea a ales persoana care dezvăluia. Nu pentru că apreciază veștile proaste, ci pentru că preferă transparența în locul evitării evidente.

Dezvăluirea este un semnal social. A spune ceva vulnerabil implică un risc, iar acest risc transmite încredere. Când cineva refuză să răspundă, nu protejează doar un detaliu neplăcut, ci retrage „moneda” relațiilor sociale. Omisiunea este interpretată drept evitare sau lipsă de sinceritate.

Cercetările neuroștiințifice arată că a vorbi despre noi activează zonele creierului asociate cu recompensa. Dezvăluirea poate fi plăcută nu din narcisism, ci pentru că ajută la conectare, iar conexiunea este esențială supraviețuirii.

Există și dovezi fiziologice: copiii care își exprimă emoțiile prezintă niveluri mai scăzute de stres decât cei care le suprimă. Pe termen lung, lecțiile culturale de tipul „nu exagera” pot duce la obiceiuri de reținere care cresc stresul de bază.

Toate acestea nu înseamnă că trebuie să mărturisim totul tuturor. Există limite importante: diferențe de putere, dreptul la viață privată, siguranța personală. Ideea este mai restrânsă: să nu mai tratăm tăcerea drept normă incontestabilă.

Primul pas este să observăm cât de mult rămâne nespus. Imaginați-vă două borcane: „spus” și „nespus”. De fiecare dată când exprimați un gând, puneți mental o monedă în primul; când îl rețineți, în al doilea. Veți descoperi că majoritatea lucrurilor nespuse nu sunt scandaloase, ci simple contexte emoționale: „n-am dormit bine”, „sunt mai copleșit decât par”.

Al doilea pas este să transformați unele dintre aceste momente în decizii conștiente. De obicei ne concentrăm pe riscurile dezvăluirii – dar rareori pe riscurile tăcerii: oportunități pierdute de sprijin, distanță emoțională confundată cu indiferență.

Al treilea pas este să adăugăm un strat în plus conversațiilor obișnuite. Nu doar „a fost o zi aglomerată”, ci „a fost o zi aglomerată și m-a epuizat”. Nu totul, ci sensul personal al lucrurilor.

Dezvăluirea este o abilitate. Și, ca orice abilitate, se îmbunătățește prin practică. În copilărie, am locuit în Germania. Mi-a fost teamă să vorbesc din cauza greșelilor gramaticale și nu am devenit fluent. Fratele meu a vorbit constant, chiar greșind, iar astăzi este fluent. Eu nu.

Avem nevoie și de contexte sigure pentru a ne exprima vulnerabilitatea, norme culturale care permit să spunem „mi-e greu” fără a fi judecați.

Rămân preocupat de protecția datelor și de excesele confesionale din spațiul public. Însă obsesia pentru „oversharing” ne distrage atenția de la un rău mai subtil. A spune prea mult pare riscant pentru că este vizibil. A ascunde pare sigur pentru că este invizibil. Dar poate că adevăratul pericol nu este să vorbim prea mult, ci să nu spunem nimic.