Crimele rușilor în Basarabia: Lunga tradiție a terorii din „Imperiul răului”

Istoria postbelică a Basarabiei este marcată tragic de o campanie sistematică de deportări, asasinate, foamete organizată, persecuții operate de regimul sovietic pentru a frânge rezistența românilor de aici, arată o analiză Deutsche Welle.

La fel au procedat bolșevicii și cu alte popoare încorporate în imensa lor împărăție, căreia Ronald Reagan i-a spus, pe bună dreptate, „Imperiul răului”. O lungă tradiție a terorii încastrează existența acestui stat, perpetuând-o până azi.

Acum 81 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, NKVD-ul a ridicat de la casele lor peste 20.000 de români și oameni de alte naționalități din Basarabia și nordul Bucovinei și i-a dus în Siberia. Azi e greu să ne imaginăm să-ți bată în ușă la două noaptea niște haidamaci înarmați, în lătratul nebun al câinilor, să te scoale din pat, dezbrăcat, să-ți pună arma în piept, să-ți ordone să-ți iei, în zece minute, te miri ce din lucruri, strictul necesar, tu și întreaga familie, să te îmbrâncească afară, în uliță, unde așteaptă o mașină neagră cu motorul pornit. Soldații îți goleau casa, hambarele, cotețele, îți luau totul.

„Cu ce drept?”, ar exlama indignat un tânăr de azi, educat în spiritul valorilor moderne, democratice. „Cu ce drept? Cu dreptul celui care are arma în mână. Legea este a celui cu pușca, cu sabia, cu cnutul… Vremuri întunecate.”

Gospodarii care se opuneau acestui abuz erau scoși la marginea râpei și împușcați. Ajunși la gară, bărbații erau despărțiți de familiile lor într-o hărmălaie și-un cor de bocete de nedescris. Aveau să înfunde lagărele de muncă forțată – GULAGUL. Pentru restul urmau săptămâni de „voiaj” spre Kazahstan, Siberia și până sub Cercul Polar – un drum al patimilor, semănat cu cadavrele celor care muriseră de boli și inaniție și fuseseră îngropați sau aruncați în câmp pur și simplu.

Azi, mai auzi discursuri în Moldova că oamenii au fost ridicați, arestați „fără nicio vină”, „fără să fi greșit cu ceva”, „fără să fi făcut cuiva rău” etc. Suntem încă tributari mentalității de victimă care încearcă să se justifice, să-și găsească circumstanțe atenuante, de parcă ne-ar apăsa o vină ancestrală și am implora îndurare. Când, în realitate, ar trebui să condamnăm, nu să ne justificăm. Nu noi eram vinovați, ci ei, călăii sovietici, nu noi comiseserăm infracțiuni pentru care urma să plătim cu viața sau cu ani grei de Siberie, ci regimul „lor”, orânduirea „lor” era fundamental ilegală și criminală.

Rușii au anexat Basarabia cu tancul, cu pistolul, cu gropile de var, cu vagoanele de vite. Și pentru că n-au avut parte de un tribunal al faptelor abominabile pe care le-au săvârșit, ca naziștii, le săvârșesc în continuare – distrug Ucraina, șantajează restul lumii cu foametea și cu bomba atomică. „Rachetele Sarmat n-au nevoie de viză ca să traverseze frontierele, declara emfatic Rogozin – o trompetă de serviciu a Kremlinului –, după ce mai multe țări i-au refuzat lui Lavrov survolul, când acesta, mai deunăzi, a vrut să ajungă la Belgrad. Același funcționar exaltat, aflat în Transnistria, amenința în mai 2014 România, care-i interzisese să tranziteze spațiul aerian: „Data viitoare vă fac o vizită cu un bombardier strategic”. Asta știu ei, atât pot.

La 23 august 2013 la Chișinău a fost inaugurat Monumentul consacrat victimelor regimului comunist. Reprezintă un cortegiu de condamnați, înșirându-se aidoma unei garnituri de tren. Lucrarea, realizată de sculptorul Iurie Platon, a fost instalată în scuarul gării feroviare, de unde au plecat în câteva valuri deportații basarabeni: în 12-13 iunie 1941, în 5-6 iulie 1949, în 31 martie-1 aprilie 1951. Mai clar conturate la început, în grupul statuar, siluetele umane, între care și figuri de copii, se topesc, se transformă într-o aglomerare de membre contorsionate, măcinate sub roțile unui tren asasin… La manifestările comemorative, organizate de atunci încoace cu regularitate, în preajma Monumentului, participă și oamenii politici de la Chișinău. N-au fost văzuți niciodată Dodon, Voronin, comuniștii și socialiștii lor – urmașii declarați ai celor care ne-au arestat bunicii și i-au dus în Siberia sau, uneori, chiar urmașii deportaților, cum este Zinaida Greceanîi, numărul 2 în PSRM.

Ne miră adesea ignoranța sau nepăsarea unor conaționali ai noștri, care îngroașă electoratul stângii rusofile din Moldova, când vorbim despre represiunile sovietice. Destui se declară apolitici – „Cel mai bine ne-a fost nouă, moldovenilor, când au plecat rușii și încă n-au venit românii!” Ori viceversa, nu contează. E o întreagă filosofie a „nealinierii” aici, a „neutralității” șmechere, devenită caducă, anacronică de la o zi la alta.

Deși se predau la școală, informațiile despre calvarul sovietic, de asemenea, nu pare să-i impresioneze pe mulți adolescenți basarabeni. În cazul lor măcar există o explicație: nu e despre ei, nu e despre viața lor. Povești de demult. Doar că… cine își uită trecutul sau nu vrea să audă de el, riscă să-i repete ororile. Se întâmplă deja, aproape de noi, sub ochii noștri. (Foto: Wikipedia)