Ce mânca megalodonul pentru a-și satisface necesarul zilnic de 100.000 de calorii, potrivit unui nou studiu

Ceea ce știu oamenii de știință despre obiceiurile alimentare vorace ale colosalului megalodon ar putea fi revizuit.

Un nou studiu citat de CNN a descoperit că prădătorul preistoric care a dispărut în urmă cu aproximativ 3,6 milioane de ani nu vâna doar mamifere marine mari, cum credeau cercetătorii, ci și alte animale. În schimb, mineralele din dinții fosilizați arată că megalodonul ar fi putut fi un prădător oportunist pentru a-și satisface necesarul remarcabil de 100.000 de calorii pe zi.

„Când avea la dispoziție, probabil se hrănea cu pradă mare, dar când nu avea, era suficient de flexibil pentru a se hrăni și cu animale mai mici, pentru a-și satisface necesarul alimentar”, a declarat autorul principal al studiului, Jeremy McCormack, geolog la Universitatea Goethe din Frankfurt, Germania.

Studiul, publicat luni în revista Earth and Planetary Science Letters, a arătat, de asemenea, că existau diferențe regionale în obiceiurile alimentare ale rechinului gigant. Descoperirea sugerează că megalodonul vâna orice se găsea în apele locale, devorând atât alți prădători de vârf, cât și prăzi mai mici.

„Nu se concentrau pe anumite tipuri de pradă, ci se hrăneau din întreaga rețea trofică, cu multe specii diferite”, a spus McCormack. ”Deși era cu siguranță un prădător de vârf feroce și probabil că nimeni altcineva nu vâna un megalodon adult, este clar că ei înșiși se puteau hrăni cu aproape orice altceva care înota în jurul lor.”

Megalodonul își ucidea prada cu o mușcătură feroce și cu dinți letali, zimțați, care puteau ajunge până la 18 centimetri lungime – dimensiunea unei mâini umane. Dinții superprădătorului – abundenti în registrul fosil – sunt cei pe care McCormack și colegii săi i-au folosit pentru a efectua o analiză geochimică, descoperind indicii noi care ar putea pune la îndoială rolul megalodonului ca unic rege al mărilor antice.

Zincul din dinții megalodonului

Nu este prima dată când un studiu contestă cunoștințele anterioare despre această creatură marină gigantică. De fapt, multe întrebări rămân fără răspuns în ceea ce privește Otodus megalodon — numele științific al speciei, care înseamnă „dinte gigant” —, deoarece nu a fost descoperit niciun fosil complet. Lipsa dovezilor concrete se datorează faptului că scheletele peștilor sunt formate din cartilaj moale, nu din oase, și nu se fosilizează foarte bine.

Cercetări recente au descoperit că animalul era mai cald-sângeros decât alți rechini, de exemplu, și există o dezbatere în curs cu privire la dimensiunea și forma sa. Oamenii de știință care au creat o reconstrucție 3D au sugerat în 2022 că megalodonul era de aproximativ trei ori mai lung decât un rechin alb mare — aproximativ 16 metri. Cu toate acestea, un studiu din martie a emis ipoteza că megasharkul era de fapt mult mai mare — până la 24 de metri lungime și chiar mai lung decât versiunea fictivă din blockbusterul din 2018 „The Meg”, care sugera că prădătorul antic avea 23 de metri de la cap la coadă.

În ceea ce privește obiceiurile alimentare ale megalodonului, determinarea alimentației acestuia pe baza dovezilor fosile reprezintă o provocare, potrivit lui McCormack. „Știm că se hrăneau cu mamifere marine de talie mare din urmele lăsate de dinți”, a spus el. „Desigur, se pot vedea urme de mușcături pe oasele mamiferelor marine, dar nu le veți vedea dacă se hrăneau cu alți rechini, deoarece rechinii nu au oase. Deci, există deja o prejudecată în acest tip de urme fosile.”

Pentru a afla mai multe despre selecția prăzii megalodonului, McCormack și coautorii săi au examinat dinții fosilizați ai rechinului gigant și i-au comparat cu cei ai altor animale care au trăit în aceeași perioadă, precum și cu dinții rechinilor moderni și ai altor prădători, cum ar fi delfinii. Cercetătorii au folosit specimene din colecțiile muzeelor și probe prelevate de pe cadavrele animalelor eșuate pe țărm.

Mai precis, echipa de cercetători a efectuat o analiză de laborator a zincului, un mineral care se obține numai din alimentație.

Zincul este esențial pentru organismele vii și joacă un rol crucial în dezvoltarea dinților. Raportul dintre izotopii grei și ușori ai zincului din smalțul dinților rechinilor păstrează o înregistrare a tipului de materie animală pe care aceștia au consumat-o.

Diferite tipuri, sau izotopi, de zinc sunt absorbiți atunci când peștii și alte animale mănâncă, dar unul dintre aceștia — zincul-66 — este stocat în smalțul dinților într-o cantitate mult mai mică decât altul, zincul-64. Raportul dintre acești izotopi de zinc crește cu cât animalul se îndepărtează de nivelul cel mai jos al lanțului trofic. Asta înseamnă că un pește care mănâncă alți pești va avea un nivel mai scăzut de zinc-66 în comparație cu zinc-64, iar peștii care mănâncă acești pești vor avea și mai puțin zinc-66 în comparație cu zinc-64, creând astfel indicatori de raport care pot ajuta la stabilirea unei secvențe a lanțului trofic.

Cercetătorii au descoperit că dorada, un pește care se hrănește cu midii și crustacee, se afla la baza lanțului reconstituit, urmată de rechini mai mici din genul Carcharhinus, cu o lungime de până la 3 metri, și de balene cu dinți dispărute, comparabile ca mărime cu delfinii moderni.

Mai sus se aflau rechini mai mari, precum Galeocerdo aduncus, similar cu rechinul tigru modern, iar pe primul loc se afla megalodonul — dar raporturile sale de zinc nu erau atât de diferite încât să sugereze o diferență masivă față de animalele de nivel inferior, ceea ce înseamnă că acestea ar fi putut face parte și din dieta megalodonului. „Pe baza noilor noastre rezultate, vedem că era clar că se putea hrăni la vârful lanțului trofic, dar era suficient de flexibil pentru a se hrăni și la niveluri inferioare (ale lanțului trofic)”, a spus McCormack.

În plus, cercetătorii au descoperit că megalodonul nu era singur în vârful lanțului trofic, ci împărțea acest loc cu alți „supercarnivori oportunisti”, precum speciile înrudite apropiate Otodus chubutensis și Araloselachus cuspidatus, un rechin gigant mai puțin cunoscut, care se hrănea cu pești.

Această descoperire pune sub semnul întrebării ipoteza că megalodonul era stăpânul exclusiv al oceanelor și face comparații cu marele rechin alb, un alt mare prădător oportunist. Descoperirea întărește, de asemenea, ideea că ascensiunea marelui rechin alb ar fi putut fi un factor care a contribuit la dispariția megalodonului, potrivit paleobiologului Kenshu Shimada, unul dintre coautorii celui mai recent studiu.

„Unul dintre factorii care au contribuit la dispariția megalodonului a fost ipoteza ascensiunii marelui rechin alb, care se hrănește cu pești când este tânăr și își schimbă dieta către mamifere marine pe măsură ce crește”, a spus Shimada, profesor de științe biologice și de mediu la Universitatea DePaul din Chicago.

„Noul nostru studiu, care demonstrează „suprapunerea dietelor” dintre marele rechin alb și megalodon, întărește ideea că evoluția rechinului alb, mai mic, probabil mai agil și mai manevrabil, ar fi putut într-adevăr (conduce) la dispariția megalodonului”.

Megalodon vs. marele rechin alb

Noua cercetare permite oamenilor de știință să recreeze o imagine a rețelei trofice marine care exista acum aproximativ 20 de milioane de ani, potrivit lui Jack Cooper, paleobiolog și expert în megalodon din Marea Britanie, care nu a participat la studiu.

„Imaginea generală a megalodonului a fost aceea a unui rechin gigantic care devora balene”, a spus Cooper într-un e-mail. ”Acest studiu adaugă o nouă dimensiune, și anume că megalodonul avea probabil o gamă largă de pradă – în esență, probabil că nu mânca doar balene, ci orice dorea.”

O altă descoperire interesantă, a adăugat el, este că dieta megalodonului varia probabil ușor între diferite populații, lucru observat la rechinii albi de astăzi. „Este logic și este ceva la care ne-am fi așteptat probabil, având în vedere că megalodonul trăia peste tot în lume și nu toate prăzile sale ar fi făcut același lucru; dar este minunat să avem date concrete care să susțină această ipoteză”, a spus Cooper.

Studiul se adaugă la un număr tot mai mare de dovezi care remodelează credințele comune despre megalodon și rudele sale apropiate, a spus Alberto Collareta, cercetător în cadrul departamentului de științe ale Pământului de la Universitatea din Pisa, Italia, care nu a participat la cercetare.

„Acestea ne-au determinat să renunțăm la reconstrucția tradițională a rechinilor megatooth ca versiuni „umflate” ale rechinului alb modern. Acum știm că Megalodon era altceva – în ceea ce privește dimensiunea, forma și ascendența, dar și biologia”, a declarat Collareta prin e-mail.

„Ecosistemele miocene (paleo) în cauză nu funcționau într-un mod radical diferit față de omologii lor moderni – chiar dacă aveau protagoniști complet dispăruți, cum ar fi rechinii cu dinți uriași”, a adăugat el, subliniind ceea ce a considerat a fi concluzia principală a raportului.

„Cu toate acestea, este util să recunoaștem că înțelegerea noastră despre Meg se limitează în esență la dinții săi omniprezenți, câteva vertebre și o mână de solzi. Ce mi-ar plăcea cu adevărat să văd ieșind din „ruinele încețoșate ale timpului” este un schelet complet al lui Meg… Să sperăm că fosilele ne vor uimi încă o dată.”