Care sunt adevăratele obiective ale lui Trump în Iran – The Spectator

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Bombardarea guvernului revoluționar din Iran a dus la formularea de comparații cu războiul din Irak. Numai că acele comparații sunt cu războiul greșit, potrivit Rador Radio România.

În 1981 a avut loc un atac asupra Irakului care seamănă mult mai bine cu ce intenționează Donald Trump să realizeze în Iran. Întreaga poveste a început în 1976, anul în care guvernul francez al lui Jacques Chirac le-a vândut irakienilor un reactor nuclear – o afacere în legătură cu care francezii au reușit cumva mereu să scape de reproșuri mai consistente. Franța i-a perceput Irakului un preț dublu față de al pieței. Dar, după cum își amintea un membru al programului nuclear irakian: „Noi am fost bucuroși să-l plătim. În definitiv, cine altcineva ne-ar fi putut vinde un reactor nuclear?” Chiar așa: cine?

Odată ce Saddam Hussein a ajuns la putere a început să toarne bani în situl nuclear de la Osirak, într-o cursă menită a-l propulsa în postura de cel dintâi deținător al „bombei arabe”. Situl nuclear l-a împrejmuit cu baterii antiaeriene, iar în 1981 era pe cale să-și vadă visul împlinit. Acesta e motivul pentru care guvernul israelian al lui Menachem Begin și-a trimis pe 7 iunie 1981 avioanele pentru a distruge reactorul. Forța israeliană de opt avioane F-16 a lovit la ora prânzului, când militarii irakieni își abandonau posturile antiaeriene. Și-au atins ținta, iar reactorul nuclear al Irakului a fost distrus în nici două minute.

Evident că a urmat imediat replica internațională. Guverne și publicații din străinătate au condamnat acțiunea Israelului drept „neprovocată” și josnică. ONU s-a reunit pentru mai multe sesiuni consecutive pentru a condamna Israelul pentru că-l văduvise pe Saddam de frumosul lui reactor. Până și guvernul american de la acea dată i-a denunțat pe israelieni. Avea să existe însă un epilog satisfăcător la misiunea contra lui Saddam după ce invadase Kuweitul în 1990. Dacă el ar fi pus mâna pe bomba nucleară la vremea loviturii Israelului, atunci nu numai că războiul iraniano-irakian lung de un deceniu ar fi decurs cu totul altfel, dar ar fi fost și extrem de improbabil ca vreo forță internațională să cuteze să împingă trupele irakiene afară din Kuweit. După cum le-a transmis israelienilor secretarul american al apărării după eliberarea Kuweitului – nu tocmai cu recunoștința pe care ei ar fi meritat-o în fapt -, prin lichidarea reactorului de la Osirak cu nouă ani în urmă: „Ne-ați făcut treaba mai ușoară cu «Desert Storm»”.

Amintesc acest fragment de istorie fiindcă se sporovăiește foarte mult în acest moment despre cum s-ar fi împotmolit America în Iran, tot așa cum s-a împotmolit și în Irak după 2003. Ar fi și greu să exagerezi măsura în care insistă anumiți americani asupra acestei povești, dat fiind că au rămas cinici în privința oricărei intervenții militare după Afganistan și Irak. Era o vreme în care astfel de opinii se regăseau doar la stânga americană. În timpul lui Barack Obama democrații erau într-atât de îngrijorați să nu cumva să ajungă să pună „bocanci în teren” – dacă-mi permiteți să folosesc un clișeu evitabil – în Siria sau altundeva încât au decis că mai toate problemele pot fi soluționate prin simpla trimitere a dronelor să le omoare inamicii.

La venirea lui Trump în funcție era clar că o teamă similară apăruse și la dreapta americană. Încă de la momentul lansării campaniei sale prezidențiale el a realizat că și tabăra lui politică e sătulă de intervenții externe, mai cu seamă de cele îndelungate, costisitoare în toate felurile și considerate eșecuri de o largă majoritate. Trump a fost cel care le-a distrus republicanilor respectul pentru intervenționiști – uneori la modul cel mai personal, prin atacurile lui contra lui George W. Bush și John McCain.

La fiecare candidatură prezidențială, un loc de seamă în programul electoral al lui Trump a fost ocupat de promisiunea de a bloca implicarea SUA în războaie „tâmpite” în Orientul Mijlociu. Și tot așa cum Obama pusese pe picioare programul de drone al SUA, și Trump și-a dezvoltat propria doctrină. Uciderea responsabilului-șef cu terorismul al Iranului, Qasem Soleimani, în 2020 a fost probabil prima oară când Trump a demonstrat că e capabil să lichideze eficient un inamic al Americii, dar concomitent să și-l descurajeze pe adversar să recurgă la represalii autentice. Apoi, anul acesta, armata americană a întreprins la ordinele lui un raid temerar la Caracas, aducându-l pe conducătorul venezuelan corupt Nicolas Maduro în fața unei instanțe din New York. Opozanții lui Trump reclamă că succesul acelei misiuni i-a alimentat îngâmfarea, ducându-l la intervenția din Iran.

Dar, dacă s-ar asculta ce tot spun președintele, secretarul de stat Marco Rubio și alți demnitari încă de la începutul operațiunii, confuzia se află de partea unor ascultători, iar nu a administrației. Trump a venit din capul locului cu multiple justificări pentru măsură. Însă unica justificare non-negociabilă dintre ele a fost mereu aceea că Iranului nu i se poate permite să dețină arma nucleară. Dat fiind că negociatorii iranieni li s-au lăudat efectiv celor americani că nu mai aveau decât câteva săptămâni până la obținerea bombei atomice, nu e dificil de înțeles de ce au ales SUA acest moment pentru a lovi. Adevărul este că iranienii au tras învățăminte de pe urma loviturii de la Osirak și și-au răsfirat siturile nucleare; e și motivul pentru care intervenția actuală necesită mai mult de două minute.

În orice caz, la actuala derută contribuie toate părțile. Da, inițial Trump a îndemnat poporul iranian să se revolte și să răstoarne regimul teocratic, dacă poate. Însă uciderea în ianuarie a zeci de mii de oameni de către milițiile religioase a avut în mod evident un efect. „Ha, ha!”, spun opozanții lui Trump. „Vezi tu, ai încercat schimbare de regim și ai dat greș. Acum vei fi nevoit – încă o dată – să «pui bocanci în teren».” Dar președintele nu s-a angajat vreodată la așa ceva.

Fără îndoială, i-ar fi plăcut să vadă mai multă opoziție internă față de regim. Însă speranța că guvernul revoluționar islamic va cădea reprezintă doar cel mai fericit scenariu. Scenariul minim e unul simplu: garanția că în viitorul previzibil Iranul nu va deține capacitatea de a-și construi arme nucleare.

Sunt ușor surprins de interpretarea tendențioasă și falsa stupefacție pe care numeroși observatori interni și internaționali par să le afișeze în raport cu acest obiectiv. „Nu a clarificat”, spun ei, din nou și din nou. Ba da, a clarificat. Scopul războiului lui Trump din Iran e să repete intervenția din Irak. Dar intervenția din 1981, nu cea din 2003.

Sursa: THE SPECTATOR / Rador Radio România /Traducerea: Andrei Suba