”Ca oaspeți, ucrainenii ar trebui să învețe limba, pentru integrare. Noi am început” – părinții Lisei, o fetiță de 3 ani din Odesa care va rămâne în Constanța/ Copiii ucraineni, în statisticile României (document)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Lisa are aproape 4 ani și este unul dintre cei 50.000 de copii ucraineni care se află în prezent în România, conform informațiilor transmise de Guvern. Vine din Odesa și și-a întrebat mama dacă ”rușii au oprit iar curentul electric” când, într-o seară, apartamentul din Mamaia unde locuiește a rămas fără lumină din cauza unor reparații. Și-a amintit de subsolul din Odesa, fără electricitate și în frig timp de trei zile.

• ”În plus, sunetele puternice, cum ar fi huruitul motocicletelor sau sunetul obiectelor grele care cad, o sperie pentru că își amintește de atacurile cu rachete și drone”, povestește tatăl ei, Oleksandr, de 29 de ani, dezvoltator web.

Din fericire, Lisa nu s-a aflat în situația celor 4.993 de copii fără aparținător, înregistrați de statul român la Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) și nici printre cei 199 de copii care au intrat într-un program de protecție specială, conform unui raport al Guvernului aferent anului 2022, publicat în ianuarie 2023.

Copiii ucraineni care nu au fost însoțiți sau au fost separați de familiile lor și care au fugit din calea războiului și s-au refugiat în țările vecine Ucrainei, inclusiv România, au fost supuși riscului de violență, exploatare sexuală sau traficului de persoane.

Astfel, centrele Blue Dot, dezvoltate de UNICEF și UNHCR, au fost instalate în special la punctele de trecere a frontierei și au oferit sprijin copiilor și familiilor, informații și servicii esențiale privind o serie de aspecte, inclusiv educația, sprijin psihosocial, trimiteri la asistență medicală și sprijin juridic. Punctele sunt destinate tuturor refugiaților ucraineni, mai ales celor vulnerabili, care nu s-ar putea orienta și descurca singuri, una din categorii fiind copiii și adolescenții separați de familii din diferite motive.

Lisa va fi unul dintre copiii ucraineni care va ajunge la grădiniță, mai spun părinții ei, și va învăța limba română. Ei iau în calcul să rămână în România cel puțin până când războiul se va fi încheiat, iar viața lor din Odesa va putea fi luată de la zero.

• ”La început, i-a fost dor de prietenii ei, de unele jucării și de camera ei. Cu toate astea, acum este mulțumită și chiar veselă. La vârsta ei nu poate avea prieteni permanenți, dar comunică ușor cu alți copii de la locul de joacă. Am fost plăcut surprinsă de cât de bine știu copiii români limba engleză. Cam 80% din copiii sub 6 ani pe care i-am întâlnit la joacă pot folosi fluent cuvinte în limba engleză. Încerc să o învăț și pe ea cât mai bine, astfel încât să aibă posibilitatea de a comunica la același nivel. Căutăm o grădiniță pe care să o frecventeze, ceea ce o va ajuta să se integreze și mai mult. Judecând după cât de ușor comunică copiii aici, cred că ea se va integra mai repede decât noi”, arată Oleksandr.

Statul român susține în rapoartele oficiale că, pentru a facilita înscrierea copiilor ucraineni în învățământul românesc, sunt angajați mai mulți profesori români și ucraineni care sunt instruiți pentru a oferi cursuri pregătitoare intensive de limba română pentru copiii ucraineni.

Statul mai susține că familiilor cu copii li se oferă materiale didactice de bază și kituri recreative și chiar există spații temporare de învățare disponibile pentru a sprijini copiii cu activități educaționale și extracurriculare.

Doar că, în realitate, există numeroase familii de ucraineni care susțin că nu își pot trimite copiii la școală tocmai din cauză că aceștia nu pot comunica nici cu profesorii, nici cu colegii lor pentru că nu înțeleg nici materialele pe care le primesc, nici limba pe care o aud în clasă.

Din cei 50.000 de copii ucraineni care trăiesc astăzi în România, mai puțin de 10% au fost înscriși la școală: 4.483 de copii au ajuns în învățământul preuniversitar românesc, din care o treime preșcolari și două treimi elevi, conform raportului Guvernului actualizat la începutul lunii martie 2023.

Din aceiași 50.000 de copii, aproape 20.000 au fost înscriși în aplicația Primero, dezvoltată prin instituțiile Ministerului Familiei, care îi monitorizează, fie că sunt însoțiți de familii sau nu.

Procentul rămâne foarte scăzut și în privința copiilor și tinerilor care au participat în primul an de război la cursuri remediale, de recuperare și la activități extracurriculare, inclusiv limbi străine: 4060, tot sub 10%.

Pe de altă parte, 6.516 de copii și tineri au primit activități recreative și de bază, materiale de învățare și kituri recreative, iar 262 de cadre didactice și educatori au fost instruiți pentru educarea și incluziunea acestora.

În privința domeniului medical, copiii ucraineni aproape că nu există în rapoartele statului: Singurele cifre din Sănătate vorbesc despre 462 de copii ucraineni vaccinați împotriva poliomielitei și 444 împotriva rujeolei.

Însă dincolo de alte segmente care îi vizează pe ucraineni și șederea lor în România, cea mai mare provocare pentru integrarea lor în societate, așa cum este ea recunoscută inclusiv de Statul român în raportul de la împlinirea unui an de la sosirea primilor refugiați, este înscrierea copiilor la școală.

În primul rând, cele două state nu își recunosc reciproc studiile astfel că anii de școală petrecuți în România nu vor fi recunoscuți, la întoarcerea în țară, de către Ministerul Educației de la Kiev. Și invers, copiii și adolescenții nu își pot echivala studiile aici, astfel că, din cauza celor două situații, cea mai mare parte din elevii ucraineni au preferat să-și continuie studiile online, la școlile de care aparțin.

Nu în ultimul rând, bariera lingvistică a contribuit semnificativ la descurajarea familiilor ucrainene de a-și trimite copiii la școală, mai ales din cauza propagandei ucrainene care, poate pentru a le ține moralul ridicat, anunță că ”războiul se va încheia curând, vă întoarceți acasă”. Deci de ce efortul? Mai ales că Statul român nu a condiționat încă de la început sprijinul financiar de înscrierea copiilor în școli sau alte măsuri care ar fi accelerat și consolidat integrarea refugiaților.

• ”Da, este posibil ca mulți oameni să nu realizeze că războiul ar putea continua timp de mai mulți ani, așa că ar fi mai bine să își construiască viața aici. Cu cât înțeleg mai repede acest lucru, cu atât mai repede își vor putea construi o viață normală. Principala provocare este limba, dar, ca oaspeți aici, ar trebui să o învățăm pentru a ne integra în societate. A doua provocare este găsirea unui loc de muncă, dar, deocamdată, nu pot spune dacă este dificil sau nu. Doar timpul ne va spune. Iar adaptarea copilului are loc mai repede decât ne așteptam. A reușit să își găsească prieteni pe plajă sau la locul de joacă, iar aceștia comunică cu ușurință”, mai povestește Oleksandr, care era marinar, iar după război a ales să rămână cu fiica și soția în Constanța și să profite de hobby-ul lui în dezvoltarea web cu care a început să câștige bani.

Amândoi sunt hotărâți să facă tot posibilul pentru a se integra, le place Constanța pentru că seamănă cu Odesa și, mai ales, aici este sigur, o țară UE și NATO, ferită de pericolul războiului:

• ”Încep să particip la cursuri de limba română, la fel ca și soția mea. Ea are mai multă nevoie decât mine, deoarece eu am deja jobul meu, dar ea nu. Așa că ea trebuie să învețe limba pentru a-și găsi un loc de muncă. Sunt dezvoltator web, așa că locul meu de muncă este laptopul meu și accesul la internet. Am găsit acest loc de muncă pe internet, așa cum fac majoritatea oamenilor. Sunt doar un începător în această profesie, așa că salariul nu este prea mare. Din când în când, familia mea vizitează centrele de sprijin unde primim câteva lucruri gratuite (cum ar fi detergenți, săpun, gel de duș etc.)”.

Spune că viața aici este mult mai scumpă decât în Ucraina, știe că poate ar găsi sprijin social mai mare în altă țară din Occident unde ar face aceleași eforturi de integrare, dar nu vrea să plece din România. Autobuzul direct până la Odesa le oferă confortul psihic că ”sunt aproape de casă”, iar locurile și marea le amintesc mult de orașul natal. Plus, când ceilalți prieteni din Ucraina, care se stabiliseră deja aici, le-au explicat că astfel vor fi împreună au luat decizia pe loc. Constanța are a doua cea mai mare comunitate de ucraineni după București (aproximativ 20.000):

• ”Apropierea geografică de Ucraina, recomandările prietenilor și este o experiență interesantă să trăiești într-o țară din UE. Constanța arată ca un oraș înfrățit cu Odesa. Acces la mare, viața este mai liniștită decât în București, iar orașul este suficient de mare pentru a avea tot ce ne trebuie. Constanța este un oraș frumos, cu o istorie îndelungată. Este suficient de mare, dar nu foarte zgomotos. Există o mulțime de locuri de recreere, cum ar fi City Park (cu locul de joacă pentru copii, cel mai mare pe care l-am văzut vreodată), plaje, mall-uri, etc. Îmi place cum funcționează sistemul de trafic; există o mulțime de sensuri giratorii care reduc dramatic ambuteiajele. Din câte văd, în curând drumurile vor fi reînnoite. Există, de asemenea, multă verdeață, iarbă, arbuști, copaci și așa mai departe. Așa că da, este un loc bun pentru a trăi (…) Să mă stabilesc aici pe termen lung este o opțiune. De ce nu? Țara este frumoasă, oamenii sunt amabili, iar eu am observat asemănări de mentalitate cu ucrainenii. Inițial, mă așteptam ca unele persoane mai în vârstă din România să cunoască limba rusă din cauza vremurilor din URSS, dar am fost plăcut surprins să descopăr că oamenii, mai ales cei din Bucovina, cunosc și ucraineana. Am luat în considerare diverse țări ca potențiale opțiuni de ședere, dar România s-a clasat pe primul loc pe lista noastră. Apropierea geografică de Ucraina a jucat un rol important, fiind disponibile autobuze directe spre Odesa. În plus, marea are o mare importanță pentru noi, deoarece suntem din Odesa. Nu este vorba de lux; pentru noi este ca aerul. Odată ce am ajuns și am experimentat oamenii și mentalitatea lor, ne-am dat seama că nu era nevoie să ne mutăm mai departe. Prin urmare, cred că vom rămâne aici fără să ne mutăm în altă țară”, explică Oleksandr.

Tânăra familie nu vrea să se întoarcă în Ucraina pentru că ”nu are la ce să se întoarcă” momentan, având în vedere că pentru ei cei mai importanți erau rudele, prietenii, casa și bunurile. Acum nu mai au nimic acolo:

• ”Și da, a devenit mai periculos decât era acum o jumătate de an. Am venit aici în urmă cu mai puțin de două luni (la un an de la începutul războiului, n.red.) pentru că, după cum se știe acum, Ucraina plănuiește o operațiune uriașă de contraatac și am prezis că această perioadă va fi una dintre cele mai intense din întregul război. Din păcate, predicția mea s-a adeverit. După cum s-a văzut în a doua jumătate a anului trecut, situația din regiunea mea a fost destul de calmă sau cel puțin sub controlul bravilor noștri apărători. Așa că poate ne vom întoarce mai devreme. Dar, personal, aș vrea să rămân până când războiul se va încheia, deoarece este cea mai sigură opțiune pentru familia mea”, mai arată Oleksandr.

Oleksandr a format trei scenarii pentru care ucrainenii nu se integrează, pe baza experiențelor prietenilor și cunoștințelor sale:

• ”1. Oamenii nu s-au integrat bine în societatea românească. Adică, nu au învățat limba, în ciuda disponibilității multor cursuri de limbă gratuite. Nu au obținut sau poate nici măcar nu au încercat să obțină un loc de muncă.
• 2. Al doilea scenariu este un exercițiu de echilibru. Ei intră și ies. Acest lucru se aplică persoanelor care lucrează în străinătate, în special marinarilor. Când li se termină contractul, vin aici și se reîntâlnesc cu familiile lor. Iar când începe un nou contract, ei se întorc la locurile de muncă, iar familiile lor se întorc în Ucraina. Acesta este probabil cel mai popular scenariu aici, în Constanța, deoarece avem aproximativ 200.000 de marinari în Ucraina, majoritatea din regiunile sudice. Așadar, cel mai apropiat oraș mare și sigur este Constanța. Nu îi putem judeca, pentru că acest loc de muncă este singura modalitate prin care își pot întreține familiile.
• 3. Cel de-al treilea scenariu este similar cu primul, deoarece se referă tot la integrare, dar din punct de vedere financiar. Nu este un secret că prețurile de aici sunt cel puțin de două ori mai mari decât cele din Ucraina. Așadar, unii oameni nu își permit să trăiască aici. Da, există o mulțime de sprijin din partea bunilor oameni din România, a guvernului dumneavoastră, precum și din partea ONU și UE. Cu toate acestea, unii oameni consideră că viața aici este prea scumpă”.

Cert e că cei doi tineri ucraineni sunt hotărâți, în afara cazului-minune în care războiul s-ar încheia brusc, curând, să își înceapă o viață nouă aici, să înțeleagă și să cunoască comunitatea, să își facă și ei prieteni, nu doar Lisa, și să își vadă copilul bucuros, mergând la grădiniță, fără griji.

Lisa nu este dusă la terapie încă, dar tatăl ei are grijă să o îndrume psihic, emoțional și în viitoarea ”carieră” de doctoriță pe care copila de 3 ani “a început-o” cu ambiție odată cu primii pași, făcuți la propriu, în viață:

• ”Facem tot posibilul să o ajutăm să se vindece. Psihologia a fost una dintre materiile mele preferate în facultate, iar în timpul carierei mele de marinar am urmat cursuri de psihologie pentru manageri. Prin urmare, încerc să îi ofer eu însumi sprijin. Dacă există astfel de programe disponibile pentru refugiați, cred că sunt mulți oameni care au cu adevărat nevoie de acest ajutor, în special cei care au fost martori direcți ai războiului și ai consecințelor sale. Ea aspiră să devină medic și să ajute oamenii și să vindece lumea întreagă. Facem tot ceea ce putem pentru a o sprijini în urmărirea visului ei. Momentan, noi suntem primii ei ”pacienți”. Ea are propria geantă cu instrumente de ”doctor” și se joacă de-a doctorul. Când era în Odesa vindeca pe oricine, inclusiv animăluțe. Acum, aici, ne vindecă pe noi”.