G4Media.ro

AUDIO Povestea deportării etnicilor germani din România, prin ochii Katarinei Meitert. ”Nemții”,…

AUDIO Povestea deportării etnicilor germani din România, prin ochii Katarinei Meitert. ”Nemții”, primele victime ale ”salvatorilor” sovietici

Al doilea război mondial nu s-a terminat odată cu încetarea focului. Primele victime ale ”salvatorilor” de la Est, au fost etnicii germani din toată țara. Ultimul guvern necomunist din România, a fost somat de forțele sovietice de ocupație să ”îi mobilizeze” pe toți cetățenii români de etnie germană pentru a fi deportați în Uniunea Sovietică.

Ordinul sovietic de deportare cerea ca toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, de etnie germană, să fie adunați sub pretextul unui recensământ. Regele Mihai și guvernul au protestat oficial la 13 ianuarie 1945, odată cu primele deportări. Cereau să fie respectat Tratatul de armistițiu încheiat cu 5 luni înainte, care nu prevedea deportări.

SUA și Anglia nu au reacționat, astfel că aproximativ 30.000 de români de etnie germană au luat calea Uniunii Sovietice. Printre aceștia, Katarina Meitert.

G4Media vă oferă povestea acesteia, înregistrată în urmă cu aproximativ 20 de ani, într-o cameră a Căminului de Vârstnici Dr. Carl Wolff din Sibiu. Înregistrarea s-a pierdut înainte de a fi publică, însă peste ani nu a pierdut nimic din forța și dramatismul ei.

Povestea Katarinei Meitert, spusă la 85 de ani are valoarea unui document la prima mână și este o mărturie despre ororile aproape necunoscute pentru generația tânără, ale debutului istoriei comuniste a României și despre viața și moartea într-un stat totalitar.

Povestea Katarinei

Mă numesc Katarina Meitert, am 85 de ani, sunt din București și actualmente sunt de 5 ani și jumătate în căminul Doctor Wolf din Sibiu.

N-am fost luați prin surprindere. Cu ceva timp înainte s-a anunțat prin ziare și la radio, atunci încă nu erau televizoare, că cei de origine germană și maghiară sunt invitați la secțiile de poliție să se înscrie pentru un recensământ. Minciună sfruntată…

Mai aveam 3 frați mult mai mari ca mine. Cel cu care locuiam era cu 10 ani mai mare ca mine și ne-am întrebat ce facem, ne ducem sau nu ne ducem? Unii au spus ca da, este un recensământ; alții au spus: eu cred că e ceva mai mult împotriva nemților, fiindcă așa era situația atunci încă în război, la 11 ianuarie 1945.

Noi am considerat că încă fiind în ordine cu viețile noastre, că n-am făcut nimic, că nu suntem vinovați cu nimic și dacă e vorba numai de un recensământ trebuie să fim corecți și ne-am dus. Ne-am înscris pe listă. Mare greșeală, pentru că cei care nu s-au înscris au rămas frumos acasă și au râs de noi care am plecat.

Pe 11 ianuarie, adică mai înainte chiar cu vreo câteva zile, începuseră deportările. Dar în tăcere. Numai că orice e făcut în tăcere se știe de către toată lumea. Și a ajuns și la noi acest zvon.

Am început să ne ascundem care pe unde am putut, ca niște șoareci de frica pisicii, și în noaptea aceea, m-am dus și eu și m-am adăpostit la o bună prietenă a mea, care se căsătorise cu câteva zile înainte. Deci n-au fost probleme. Dar a rămas stabilit ca familia să anunțe la gazda la care am stat, dacă vreunul dintre frații mei a pățit ceva.

Și dimineața am primit telefon că fratele meu a fost luat la 5 și jumătate din casă, și că dacă nu mă duc, cei de la poliție au spus că o s-o ia sau pe mama mea, care avea 71 de ani, sau pe una din nepoatele mele, care erau adolescente. Puteam să las să se întâmple o asemenea faptă?

M-am întors frumos acasă și pe la 10 și jumătate a venit o echipă cu cineva de la poliție, care cu o seară înainte venise la noi acasă și a spus că sunt unele posibilități de sustragere, doar că asta costă, că trebuie să dau nu știu cărui ofițer niște bani.

Și am dat atunci, în vremea aia, o sută de mii de lei și o sută de kilograme de zahăr, că noi lucram la fabrica de zahăr, adică era centrala fabricilor de zahăr din România. Și tot el a venit dimineața și ne-a luat, împreună cu o ceată întreagă de ruși.

Ne-a suit în camion și seara, la ora10, ne-a îmbarcat la Mogoșoaia, la gara de la Mogoșoaia. Ne-a îmbarcat într-un tren imens: 42 de vagoane, cu 2 locomotive. Până când s-a umplut trenul s-a făcut ora 12, 1 și atunci a pornit. N-am știut unde plecăm, ce se întâmplă cu noi?

Unii și-au mai luat niște bagaje, eu n-am avut decât o singură servietă, în care am pus câteva alimente de care nu ne-am atins în tren. Drumul a durat 2 săptămâni. Am plâns într-una, m-am gândit la mama, care avea 71 de ani, era hipertensivă, și care a stat în poartă și s-a uitat după mașina care-i lua ultimul copil.

A fost o scenă îngrozitoare. Drumul a durat 2 săptămâni, în niște condiții… Vagoane bou-vagon, unde s-au pus niște scânduri care țineau loc de pat și în care dormeam câteva ore pe rând, nu pe spate, pe o parte ca să încăpem 8 sau 10 pe pat.

Mâncare n-aveam, căldură nu era și era ianuarie și un vânt și o vijelie și o zăpadă cumplită! În câteva stații… nimeni din noi n-a știut care e destinația. Erau fel de fel de presupuneri: unii spuneau că ne duce undeva, în Rusia, unde au să ne extermine; alții spuneau că vom fi duși pentru muncă. Niciunul nu știa unde. După 2 săptămâni. de chin cumplit am ajuns la Krasnodar, undeva aproape de Voroșilovgrad.

Asta era o regiune carboniferă, unde noi am lucrat în minele de cărbuni. La început a trebuit să lucrăm pentru refacerea minelor care au fost distruse în timpul războiului, pline de apă, totul era ruginit.

Noi am fost cazați într-un fost grajd, care acum a fost transformat în lagăr pentru noi. Nemții noștri s-au ocupat de amenajări, într-un fel spus, adică să avem o bucătărie, să avem apă în lagăr, că altfel era cărată de bărbați. Cât era ziua de mare se căra cu gălețile, iar noi, femeile, trebuia să ne ocupăm de curățenie.

După 15 zile de carantină am fost repartizați fiecare unde au crezut de cuviință, adică bărbații, care au avut o meserie, tâmplari, mecanici, ș.a.m.d., electricieni au fost puși să lucreze în meseria lor. Noi, ceilalți, a căror profesie n-a fost manuală am fost duși direct în mină și nu ni s-a spus ce anume trebuie să facem.

Așa cum eram îmbrăcați veniți de acasă, fără un echipament potrivit în mină, în paltoanele noastre subțiri, am fost băgați în mină și ne-am speriat grozav când am văzut venind locomotiva cu vagoane după ea, în bezna care exista în mină, să vină un trenuleț cu vagoane, cu un zgomot, un huruit cumplit și cu luminile locomotivei așa de puternice, încât n-am știut ce să facem, am crezut că ne calcă, și ne-am aruncat spre pereții galeriei, neștiind că acolo e un șanț cu apă. Și am intrat toți în șanțul cu apă. Ne-am udat până la piele și așa am stat până seara.

Și acolo s-a făcut o repartiție: unii la împins vagoane, alții la spart cu ciocane pneumatice pereții de cărbune, alții la încărcat în vagoane, erau diferite secții în care se putea lucra.

Noi am fost repartizate la împingerea vagonetelor. Un vagonet avea o jumătate de tonă greutate, plus încărcătura, o tonă, deci o tonă și jumătate trebuia împinsă de 2 femei, neobișnuite cu asemenea muncă.

Slăbisem deja, în 2 săptămâni eram de nerecunoscut. S-au întâmplat și accidente și viața a început să se deruleze de la o zi la alta cu și mai multe peripeții.

Am fost primiți cu o oarecare ostilitate de către ruși, care au fost convinși că noi n-am avut ce mânca acasă și ne-am dus acolo ca ei să împartă puținul pe care-l aveau cu noi.

Când noi am început să-nvățăm rusește și să le explicăm c-am fost răpiți, am fost forțați să venim, luați din familiile noastre care au rămas fără nici un sprijin acasă, atunci ne-au înțeles și ne-au ajutat.

De necrezut, dar acești ruși și rusoaice ne-au ajutat. Și să vă dau un exemplu. La un moment dat era pauză pentru masă și veneau rusoaicele cu o bucățică de mămăligă și 2 murături, 2 pătlăgele verzi murate.

Noi nu le aveam nici pe astea și de rușine că noi n-aveam nimic nu stăteam pe lângă ele. Și ne chemau și o murătură o mâncau ei și una noi, o bucată de mămăligă o opreau ei și o bucată ne-o dădeau nouă.

Asta n-o s-o uităm niciodată! Mulți dintre noi dacă mai suntem în viață putem să mulțumim lui Dumnezeu și acestor oameni de inimă, care ne-au ajutat.

Mureau dintre ai noștri pe capete. Câte 5, 6 morți pe zi. Iarna n-aveam timp să le săpăm gropile. Ne duceam cu un mort săpam, era pământul înghețat, îl săpam cu târnăcopul, mai mult de 40, 50 de cm adâncime nu puteam. Îl puneam, puneam pământul deasupra și a doua zi când ne duceam cu al doilea, cel de ieri nu mai era că l-au tras câinii.

Grozăvii… Nu mai spun că-n lagăr eram conduși de ruși, dar pentru că ei nu se înțelegeau cu noi, au luat ajutoare dintre noi, dintre tineretul care fusese pe front și învățase rusește.

Nu s-au purtat rău rușii cu noi, s-au purtat ai noștri. Ca să-și mențină postul erau în stare de orice, călcau peste cadavre, călcau peste oameni vii.

Nemâncați, neodihniți, distruși că n-aveam vești de acasă, unul după altul se ducea lăsând în urmă un gol. Au venit unele dispoziții pentru cei care erau de origine cehă, poloneză sau maghiară să fie trimiși înapoi acasă.

Asta a fost în primul an. Noi am rămas în continuare. Spre primăvară, prin martie, pe cei care am fost foarte grav bolnavi și nu mai eram apți pt asemenea muncă grea, s-a făcut un convoi cu care s-a plecat undeva la vreo 20 și ceva de kilometri la un sovhoz, unde aveam muncă mai ușoară. Dar acolo mizeria era și mai mare.

Au scos vitele dintr-un grajd, noi a trebuit să curățăm mizeria lăsată și să improvizăm niște paturi din scândură, adică o scândură pusă, o palmă lăsată, una pusă, adică cu locuri libere între ele.

Și oasele cu pielea care mai rămăsese pe ele trebuiau să se odihnească în felul acela. Nespălați, ne bucuram când ploua, că erau frunze mari de lipan, care adunau apă în ele și cu apa aia ne spălam. Puțina apă care exista într-o frunză, ne spălam.

După luni de zile, 2 luni, 3 luni ne mai duceau la câte o altă mină unde exista o posibilitate de a face o baie. Ni se luau lucrurile de pe noi și se băgau într-o etuvă pt deparazitare. De acasă vești nu erau, noi eram într-o continuă stare de depresie, de disperare și zilele treceau, neștiind dacă ne întoarcem vreodată acasă și pe cine mai găsim, dacă mai găsim.

Și-au trecut anii, și într-o zi de lucru, în mină, a sărit vagonetul cu cărbuni pe care-l împingeam de pe șine. Șinele încă nu erau bine stabilizate după dezastrul care fusese în timpul războiului și uneori se lărgeau, alteori se strângeau, se ridicau, se lăsau, mergea vagonul clătinându-se, și a sărit.

Eram două: o săsoaică mică de aici din Ardeal, dar de la țară, care era totuși obișnuită cu o muncă mai grea și cu mine. Am încercat în toate chipurile să punem vagonetul pe loc. A fost imposibil.

Atât de lipsite de putere… dar auzeam din spate venind rusoaicele tinere, că și ele lucrau, dar erau voinice. Erau tinere, 18-20 de ani și știam că dacă vin și văd vagonul jos și ele trebuie să pună umărul să îl ridice era vai și amar. Și de frică, n-am mai știut ce să facem și am început să plângem.

Am încercat cu umărul, cu spatele, cu brațele, n-a fost chip să-l urnim. Și, colega cu care împingeam a spus: noi nu mai avem ce face, asta va rămâne așa, ele vin și or să ne omoare în bătaie. Și-am spus: hai să ne rugăm!

Astăzi, la 85 de ani, după 55 de ani sau câți sunt, mai mult… trebuie să mărturisesc că nu știu cum ne-am rugat și cu ce cuvinte, dar bunul Dumnezeu ne-a auzit și lacrimilor noastre a dat un răspuns, pe loc. Culmea, am putut pune vagonul pe șine înainte de a ajunge rusoaicele la noi. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă puterea tugăciunii și puterea lui Dumnezeu. De atunci mi-am întărit credința care sper să nu mă mai lase până la sfârșit.

Și au trecut anii și unii dintre noi plecau acasă și am fost și eu trecută pe liste. Dar pentru că ajunsesem în așa hal că nu mai era nimic de făcut cu mine, fratele meu a reușit să mă aducă în lagărul unde era și el. Asta a fost în dezavantajul meu pentru că atunci când s-a făcut plecarea, au spus că pe ea nu o trecem pentru că ea acum nu mai e aici, e în lagărul mare. Acolo au spus că nu ești nici pe lista noastră. Asta a făcut să nu fiu nici pe una nici pe alta și să rămân în dosul celor trei rânduri de sârmă ghimpată, să mă uit cu jale după camioanele care plecau cu cei care au avut șansa să fie trimiși înapoi în patrie. Și am rămas acolo încă doi ani și jumătate.

A fost ceva cumplit. Mureau lângă noi. Au încercat să fugă (…) Două fete au ajuns la granița dintre Rusia și România și când trebuiau să treacă pe sub sârma ghimpată, grănicerii și cu câinii lor au ajuns la timp, câinii au sărit pe ele, însă cea mare, săsoaica, fiind foarte bolnavă, a murit pe drum. Cea mică, unguroaica, a fost adusă în lagăr și bătută cu cizmele până la desfigurare. A mai trăit două săptămâni.

Toată povestea asta ne-a dat viața peste cap. Majoritatea care am mai ajuns acasă am găsit și aiciea dezastru. Unii nu mai erau… Mama mea, după 10 zile de la plecarea noastră a făcut un puseu, era hipertensivă, după 3 luni s-a sfârșit în niște chinuri teribile și noi nu am mai găsit-o.

A trebuit să luăm viața de la capăt, nu aveam casă, nu aveam servici, nu aveam de nici unele, tot ce am avut se terminase dar probabil că am avut o putere dată de Dumnezeu, care m-a făcut să trec peste toate și să ajung la vârsta aceasta.

Sunt fericită și nu știu cum să îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ocazia să vin în acest cămin, unde aș putea spune că este hotel de lux, unde nu numai că nu ne lipsește nimic, dar este un adevărat belșug. Nu există zi lipsită de carne, și s-au săturat oamenii și s-au îngrășat și au început să facă mofturi și mă întreb câți oameni din afară ar ori o bucățică de carne din cea pe care oamenii noștri nu o mai vor”.

Potrivit reprezentanților Căminului Dr. Karl Wolff din Sibiu, Katarina Meitert s-a stins în urmă cu câțiva ani. Din cei aproximativ 30.000 de etnici germani deportați din România, peste 3.000 au murit în lagărele din Uniunea Sovietică.

Context: 

Potrivit unui Memorialsighet.ro, ca urmare a ordinului dat de Stalin la 16 decembrie 1944, în România, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a transmis la 19 decembrie un prim ordin telefonic către Inspectoratele de Poliţie (regionale Craiova, Timişoara, Alba Iulia, Sibiu, Piteşti, Bucureşti, Galaţi şi Constanţa), în care se cere înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă şi se comunică modul în care se vor desfăşura ridicările.

Ordinul de deportare pentru etnicii germani din România îl constituie nota nr. 031 din 6 ianuarie 1945, emisă de Comisia Aliată de Control şi semnată de generalul Vinogradov, locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control, şi adresată Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Nicolae Rădescu.

În această notă se solicită „mobilizarea pentru muncă” a „tuturor locuitorilor germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor”, mobilizarea urmând a se desfăşura în perioada 10–20 ianuarie 1945.

Cei mobilizaţi aveau voie să ia cu ei îmbrăcăminte, lenjerie de pat, obiecte sanitare, hrană, greutatea totală a bagajului nedepăşind 20 de kilograme. Mulţi dintre aceştia fiind ridicaţi de pe stradă sau prin surprindere, nu au avut timp să-şi facă bagajul, ceea ce a avut consecinţe grave atât pe parcursul transportului cât şi în lagăr, ei neavând ce mânca şi nici îmbrăcăminte corespunzătoare.

Dintre saşii deportaţi, 10% au murit în Uniunea Sovietică, iar 2% au decedat în cursul repatrierii sau imediat după repatriere ca urmare a bolilor sau a epuizării. În ceea ce priveşte rata mortalităţii, ea este de trei ori mai ridicată la bărbaţi decât la femei, dar variază în funcţie de lagăr şi de locul de muncă al celor deportaţi.

Alţi factori care au influenţat rata mortalităţii au fost ridicările abuzive ale unor persoane care nu se încadrau în limitele de vârstă stabilite şi ale acelor persoane care în mod evident erau inapte pentru muncă grea. Informațiile provin dintr-un text publicat în Şcoala Memoriei 2011, Conferinţe şi discuţii de la a XIV-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2011), Colecţia Istorie Orală, Fundaţia Academia Civică, 2012.

Reporteri: Alexandra Popa și Ovidiu Hațegan

Donează prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Donează lunar pentru susținerea proiectului G4Media

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO89RZBR0000060019874867

Deschis la Raiffeisen Bank
Donează prin Patreon

Donează

Abonează-te la newsletter

21 comentarii

  1. Va jucati cu un om de bun simt. Nu era clara partea de it ?

    • Frica a dominat momentele alea. Asa a fost. Greselile nu cred ca se pot repeta.

    • Armata Germana si Armata romana au luptat impreuna in URSS.Dupa ce cisma sovietica a capus stapanire pe Romania ( in spate cu garnitura comunista romana adusa din URSS),doar etnicii germani au trebuit sa plateasca „factura”, si au fost trimisi in siberia in gulaguri.Atunci s-au petrecut scene oribile.Germanii au fost expropiati din casele lor,au fost bagati straini in case,iar proprietarii propriilor case au fost siliti sa stea in grajduri si fundul curtiilor proprilor case.Vorbeste cineva de aceste umilite in cartile de istorie ? Intrebati martorii acelor timpuri ?

    • Nemtii au fost primele victime. Ale rusilor. Cateva zeci de mii.
      Si printre ultimele victime. Ale romanilor. Restul de 800 de mii.

  2. Doamna Katarina Meitert sunt convins ca cele relatate de dvs corespund relitatii , dar tot asa ar fi corect sa spuneti si ce au facut etnicii germani in timpul celui de al 2 lea razboi mondial .

    • Lumea e cu bune si cu rele, exista timing si o cronologie a lucrurilor, unele s-au intamplt inaintea altora. V-am spus : Pace cu toata lumea, asta ne dorim.

    • Ce sa faca ba idiotule, au impuscat armata lu Stalin de bolsevici. Greseala e ca nu I-au impuscat pe toti.

    • Sorin

      Am respect pentru toti oamenii, daca asta ai vrut sa afli. chiar mai mult decat ai a a crede …

    • @A130 ca de obicei ești un prost(a). E ca și cum dai dreptate jegurilor de ruși pentru atrocități ca scuză pt ce au făcut naziștii. Proastă pl a fost la curu mă-tii.

    • Mie mi-a spus bunicul ce greseli a facut in razboi. Iertarea face parte din viata. Nu uiti, dar respecti.

    • @A130 – de ce te-ai bagat in discutie cu nickul asta ?

    • Imi spun oamenii ce se scrie pe alte saituri …

  3. Demografia – cea mai mare amenintare la securitatea nationala. Raman 10 milioane de romani in 50 ani.

    Noi ? ne batem joc unii de altii … Uitati ce masuri au luat alte tari … la noi … ne batem joc … cu asta ne ocupam.

    • Mai citim si presa din alte tari , nicaieri ca in Romania …

      UK va ajung la 108 milioane locuitori

      Ungaria 9 milioane — Romania 10 milioane :)))))))))))))))))))))

      si noi ne batem joc unii de altii …

  4. Cand sunteti atat de puternici.

    … si alegeti o tinta atat de neinsemnata

    cu care mai si luptati … desi ea nu se lupta cu voi.

    Si va mai si mandriti pe alte saituri de … Victoriile dv …

    asta e tara atat putem … 10 milioane locuitori (cati tigani ) ?

  5. Peste veacuri, toate’s fleacuri .
    Nu mai au importanta peste 48 de ore dar peste 2-300 de ani
    Sper sa va reamintiti atunci ce va spun acum.

  6. Sa credeti Dumneavoastra-primele victime au fost intelectualii si cei care au participat la Marea Unire precum si taranii instariti (peste 1.2 milioane ).

  7. Rusky okupant, salvatorii de la rasarit. MUIE PSD, MUIE Rusia, MUIE Putin si muie tuturor leprelor rusoide comuniste.

  8. Nu am facut referire la ce au facut nazistii sau bolsevicii , m-am referit strict la ce au facut etnicii germani in Romania , in timpul celui de al 2-lea razboi mondial .
    Daca nu se aliau SUA , UK si URSS , impotriva Germaniei , multi dintre inaintasii vostri ieseau pe cos , sub forma de fum .

  9. Rusia este un stat criminal care si acum isi continua politica criminala.
    Romania este o tara schilodita de Rusia.

  10. Bună seara,

    Vă rog să corectați, au fost deportați ca. 70.000 – 80.000 de cetățeni români, etnici germani!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.