Analiză: Cât, cum și cui alocăm resursele sistemului național de cercetare?

Articol scris de cercetătorul Mihai Miclăuș:

• Buget. România alocă în 2019 Ministerului Cercetării și Inovării (Minister, de aici încolo) 0,17% din PIB, identic cu procentul de anul trecut. Este cel mai mic procent din PIB alocat cercetării în ultimii 10 ani, fiind chiar mai mic decât cel alocat în perioada de criză economică (0,23% din PIB în 2009).
• Resursa Umană (RU). Repartizarea resursei umane pe categorii de vârstă, în sectorul public de cercetare, nu are o distribuție piramidală, normală (și sănătoasă) în orice sistem bine dezvoltat, segmentul tânăr având o pondere insuficientă. Cu alte cuvinte nu avem baza de selecție pentru viitor.
• Infrastructuri de Cercetare (IdC). IdC-urile au multe redundanțe și nu sunt grupate în centre de excelență sau centre de servicii pentru comunitatea științifică. Două exemple: Academia Română are trei institute de cercetări socio-umane (la Tg. Mureș, Craiova și Sibiu), iar printre Instalațiile și Obiectivele Strategice de Interes Național (IOSIN) se află nu doar celebrul „Laser de la Măgurele” (ELI-NP) ci și un al doilea „laser de la măgurele” (având o putere de 10x mai mică decât primul). Asupra centrelor de servicii revin mai jos, dar este anormal ca în România să existe mai multe aparate de laborator de milioane de euro bucata, folosite la 10% capacitate, în loc să fie unul, folosit la capacitate maximă și dispunând de o resursă umană adecvată care să-l opereze.

1. Buget – Cât alocăm și cât ar trebui alocat?

Ultimul raport de țară al Comisiei Europene (RIO 2019) reconfirmă faptul că suntem codașii UE în privința procentului din PIB alocat cercetării. Actuala guvernare nu a făcut decât să consolideze poziția de lanternă roșie. Procentul din PIB alocat Ministerului pentru anul în curs este cu un sfert mai mic decât cel alocat în 2009, în plină criză economică. Trecând peste declarațiile dlui ministru Hurduc, în care vorbea cu emfază despre bugetul de anul acesta, ca și cum ar fi o realizare faptul că a primit 0,17% din PIB, cât ar fi totuși necesar să alocăm Ministerului de resort?

Ca fapt divers: în Strategia Națională de Cercetare-Dezvoltare-Inovare (SNCDI) 2014-2020 (HG 929/2014) este propus un procent de 0,83% din PIB pentru anul în curs, ce include bugetul Academiei Române (470 milioane lei) și alte sume mai mici, în raport cu bugetul Ministerului (1,8 miliarde lei), gestionate de alte ministere (Ministerul Agriculturii, de exemplu, alocă aprox. 100 milioane activităților de cercetare din domeniu) sau academii de ramură.

Procentul din PIB pe care Ministerul ar trebui să-l primească începând de mâineeste de 0,2% (detaliez mai jos), procent ce trebuie crescut an de an spre unul realist de 0,6% spre finele viitoarei SNCDI. Minim jumătate din acesta (0,1% din PIB, în primă fază) trebuie gestionat de experți în domeniu (NSB din SUA, CNRS din Franța, sau UKRI din Marea Britanie putând servi ca exemple), nu de Guvern. Acesta din urmă, prin Ministerul sau Autoritatea din Cercetare din subordinea unui viitor Minister al Învățământului Superior și al Cercetării Științifice ar urma să gestioneze cealaltă jumătate.

1.2 Buget– Cum alocăm cei 0,2% din PIB?

Îi lăsăm pe experți să ne răspundă, dar principiul care va guverna alocarea va fi transparența. Cum alegem experții? Luăm Cartea Albă a Cercetăriiconcepută de Ad Astra în 2011 și o aducem la zi. Vom avea astfel o radiografie clară asupra calității cercetătorilor din România. Cu alte cuvinte, aplicăm filtrul „Vama Nădlac”, parafrazând un prieten, care spunea că majoritatea „savanților de renume mondial” din România își pierd valoarea imediat ce trec Vama Nădlac. Odată identificați cei mai buni, îi vom invita să ia parte (sau să facă propuneri) într-un nou Consiliu Național al Cercetării Științifice (nCNCS), cu un nou regulament, responsabilități și evident componență. nCNCS va avea obligatoriu personalitate juridică și va fi ordonator de credite. Acesta va gestiona jumătate din procentul ce-l primește Ministerul. nCNCS va aloca fondurile exclusiv în sistem competițional, limba de depunere a proiectelor va fi engleza, iar evaluatorii vor fi aleși „pe sprânceană”, preponderent din țările membre OECD (lăsând poarta deschisă celor naționali, atâta timp cât aceștia îndeplinesc standardele impuse și nu se află în conflict de interes). Unitatea executivă, aflată în subordinea directă a nCNCS, ce va distribui acești bani, va lua naștere prin reorganizarea actualei UEFISCDI și va funcționa după modelul ERCEA (Agenția executivă a European Research Council), aceasta din urmă rulând în prezent fonduri de aproximativ două ori mai mari decât execuțiile bugetare anuale ale MCI. Toți banii vor fi alocați transparent, informațiile privind competițiile, precum și rezultatele proiectelor finanțate, urmând a fi disponibile pe un site național, după modelul https://www.grants.gov.

1.3 Buget– Cui alocăm cei 0,2% din PIB?

Simplu: nCNCS va aloca 0,1% din PIB conform principiului „finanțarea urmează performanța”. De exemplu, nCNCS nuva aloca fonduri pentru deplasarea unei delegații la Salonul de Inventică de la Geneva. Aceste fonduri pot fi alocate din cealaltă jumătate, gestionată de guvernanți, aceștia decontând astfel costul politic al irosirii banului public. Tot guvernanții pot construi din „jumătatea lor” trei reactoare nucleare la Mioveni, după modelul ALFRED, sau continua finanțarea Programelor sectoriale în cercetare, unde ultima dată când am verificat era finanțat un proiect pentru monitorizarea căderii corpurilor făcute de om din atmosferă și impactul asupra vieții terestre.

Lăsând gluma la o parte, Ministerul va trebui să asigure salariile de bază ale cercetătorilor din sistemul guvernamental de cercetare, inclusiv pentru cei aprox. 7.000 de cercetători din Institutele Naționale de Cercetare și Dezvoltare (INCD), nervii acestora fiind puși greu la încercare an de an, în funcție de bugetarea Programului Nucleu și virarea primei tranșe de bani. Nu este normal să existe discrepanțe între un cercetător din cadrul rețelei de institute ale Academiei Române (I-AR), care are salariul de bază asigurat, și un „INCDist”, lăsat în voia sorții (a se citi Program Nucleu și competiții naționale lansate mai mult în conformitate cu ce spune horoscopul zilei). Despre Academia Română, bugetul consistent pe care aceasta îl primește de la Stat și modul ei de funcționare într-un articol viitor.

Ministerul poate cere ajutorul nCNCS pentru identificarea Instalațiilor și Obiectivelor Strategice de Interes Național (IOSIN) și finanțarea lor, din același 0,1% primit de la buget. În prezent se alocă aprox. 450 milioane lei INCD-urilor, prin Programul Nucleu, 100 milioane lei IOSIN-urilor și alte 100 milioane spre organisme internaționale, subvenționarea literaturii științifice etc. După o evaluare riguroasă și o restructurare a INCD-urilor estimez că un buget de 600 milioane (din cele 1.000, reprezentând 0,1% din PIB) va fi suficient pentru finanțarea de bază a acestora, incluzând aici și salariile cercetătorilor.

Sumarizând secțiunea 1.3: jumătate din buget va fi alocat în mod competitiv, proces supervizat de nCNCS, iar cealaltă jumătate, gestionată de Minister, va asigura finanțarea de bază a sistemului românesc de cercetare.

2.1 RU – Cât?

Resursa umană de care dispunem în sistemul public de cercetare (conform INS) este de aprox. 32.000 de cercetători. Mai mult de jumătate din aceștia sunt angajați în universități, iar restul în cadrul INCDurilor, I-ARurilor, institutelor de cercetare din cadrul universităților și alte câteva institute din subordinea altor ministere. Nu detaliem aici, dar România este pe unul din ultimele locuri din UE atât în privința numărului de cercetători cât și a persoanelor cu titlul de doctor, ambele raportate la mia de locuitori.  În privința numărului de cercetători români din diaspora nu sunt date clare, dar numărul este estimat la 15.000.

2.2 RU – Cum?

Sunt cel puțin două întrebări: cum stimulăm resursa umană să rămână în țară și cum o stimulăm să performeze? Nicidecum prin programe lansate cu mare tam-tam de actuala guvernare, prin care se ofereau stimulente financiare (relativ mici, între noi fie vorba) olimpicilor români cu condiția ca aceștia să rămână în țară după terminarea studiilor de licență/master și să presteze muncă „pe plantația mioritică”. Această cerință taie tânărului orice speranță de a ieși din țară și a experimenta alte sisteme de cercetare mature, „vestice”. Apropos, eu am plecat din România imediat după terminarea masterului și m-am întors șapte ani mai târziu cu un doctorat luat la una din cele mai puternice universități americane (Rutgers). La fel și colegul de blog, Octavian, întors în țară după doctorat în SUA și postdoc în Germania. Al treilea coleg de blog a bifat și el un doctorat în Olanda, imediat după studiile universitare, și studii postdoctorale în Elveția și SUA.

Singura cale de a stimula resursa umană nu doar să rămână, ci să se și repatrieze (obiectivul pe termen lung fiind atragerea cercetătorilor străini, nu doar români din diaspora) este să creăm un sistem național de cercetare robust, înțelegând prin aceasta o infrastructură adecvată (despre care vorbesc mai jos), dar mai ales predictibilitate în alocarea competitivăa resurselor bugetare. Cum stimulăm resursa umană să performeze? Oferindu-i stabilitate. Astfel, cercetătorul trebuie să fie sigur că în fiecare an poate aplica cel puțin la o competiție națională cu o rată de succes de 15-20%. Dacă minim cinci ani de zile reușim să facem asta, am da un semnal puternic cercetătorilor că sistemul este funcțional și atractiv pentru ei, având resurse adecvate.

2.3 RU – Cui?

Pentru a (re)construi fundația piramidei din figura 2, o importanță vitală o au proiectele de tip „Postdoctorat” (PD). Ultimele competiții de acest tip au fost lansate în 2012 și 2016. Ca să înțelegem ce a însemnat acest lucru pentru resursa umană tânără este destul să ne uităm la evoluția numărului de titluri de doctor acordate în România de-a lungul anilor (figura 3).

Așadar, din 2012 până în 2016 s-au acordat 21.420 de titluri de doctor, iar în cadrul celor două competiții de tip „Postdoctorat” (PD) organizate în acest interval s-au finanțat 259 de proiecte. Nu doresc să explic aici toate motivele exploziei de titluri din perioada 2012 (nici nu am pretenția să le cunosc pe toate), dar programul POSDRU constituie principala explicație. Concluzia este că prin politici guvernamentale proaste România nu a reușit să-și folosească resursa umană tânără, școlită pe bani grei europeni, în cadrul POSDRU. Ba mai mult, a făcut tot ce-a fost posibil să o trimită la cules căpșuni, prin întârzierea evaluării proiectelor depuse, nelansarea de competiții noi, bugetare insuficientă pentru proiectele câștigătoare etc.

Mă bucur să văd că actuala guvernare reușește „performanța” deschiderii unei competiții PD la mai bine de 2,5 ani de la preluarea puterii. Sper că nu va fi nevoie de încă 5 miniștri pentru a finaliza și evaluarea acesteia, cum a fost cazul precedent.

Pentru a aduce sânge proaspăt în celelalte categorii de vârstă din figura 2, o soluție ar fi atragerea de cercetători din afara țării, prin programe de tipul celor propuse de Asociația Ad Astra aici, sau  ERA Chairs, parte integrantă a Programului Cadru al UE (Orizont 2020 în prezent). În același comunicat, Asociația Ad Astra, a cercetătorilor români de pretutindeni, avansează bugetul de 600 milioane lei ca fiind necesar anual pentru asigurarea unei minime predictibilități în cercetare, ce să permită unui tânăr cercetător să-și planifice cariera. Acest buget permite lansarea anuală a competițiilor de tip PD, Tinere Echipe (TE) și Proiecte de Cercetare Exploratorie (PCE), destinate mai ales resursei umane deja aflată în România, precum și a trei competiții destinate atragerii cercetătorilor din afara țării, pe aceleași trei paliere: postdoctorat, cercetător independente tânăr și cercetător independent senior. Toate aceste șase competiții ar urma să fie organizate și supervizate de nCNCS. De cele 400 milioane rămase din procentul de 0,1% gestionat de acesta, ar urma să fie organizate anual competiții de tip Proiect Experimental Demonstrativ și Bridge Grants (sau similare), pentru transferul cunoștințelor la operatorii economici.

Nu pot încheia discuția despre resursa umană fără să ating și subiectul plagiatelor. Cum văd eu soluția pe scurt: achiziția celui (sau celor) mai avansat(e) soft(uri) anti-plagiat àscanarea tuturor tezelor din ultimii 30 de ani (dacă sunt pe suport letric, convertire prealabilă în format electronic) àîn funcție de setările de scanare, toate tezele ce trec de 7-10% asemănare cu bazele de date utilizate intră în filtrul 2, mai amănunțit, dar tot automatizatàdacă procentul se păstrează peste 7, teza este analizată în amănunt de experți numiți de un nou CNATDCU (reorganizat după un regulament elaborat de nCNCS) àpentru tezele la care plagiatul se confirmă se trece la retragerea titlului de doctor și recuperarea eventualului prejudiciu în instanță (de exemplu, sporul de doctorat de 15% din salariu).

3.1 IdC – Cât?

Pentru a afla de câte infrastructuri de cercetare dispune România este destul să accesăm pagina https://erris.gov.ro. Acum sunt listate aproximativ 1.700 de IdC-uri, cumulând 23.563 echipamente mari. Numărul este unul impresionant, dar din experiența proprie și din discuții cu mulți alți colegi, o bună parte din ele colectează praful în prezent, gradul de utilizare al lor fiind în cel mai optimist scenariu de 25% (repet, doar din auzite, dar cu valoare de exit-poll).

România are deci nevoie de o concentrare a infrastructurilor de cercetare, dar nu în sensul localizării Instalațiilor și Obiectivelor Strategice de Interes Național (IOSIN) în perimetrul Bucureștiului, cum este acum, ci în sensul organizării de centre de servicii pentru comunitatea științifică. În domeniul meu de exemplu, al genomicii-geneticii, nu este nevoie să ai în țară 5 secvențiatoare de ADN de ultimă generație, cumpărate cu câte 1 milion de euro fiecare. E destul să ai unul, unde cercetătorul să-și trimită probele de laborator și să primească datele brute. În mod similar, apropos de exemplul de mai sus, al celor 3 institute ale Academiei Române din domeniul socio-uman, întreb și eu în calitate de plătitor de taxe: de ce le finanțăm pe toate de la bugetul central? Are România nevoie de toate 3? Sau de ce nu avem unul din cele 3 în Moldova?

3.2 IdC – Cum?

Cum s-a constituit ERRIS (Registrul Infrastructurilor de Cercetare din România)? Orice entitate de cercetare ce dorește să acceseze bani publici printr-o competiție trebuie să-și înscrie infrastructura de cercetare pe ERRIS. Dar, din toate cele 1.700, în urma unei întâlniri de taină a unor „experți” aflați în vădit conflict de interes, au fost alese o parte, ce constituie în prezent IdC-urile din roadmap-ul infrastructurilor de cercetare. Acest roadmapa fost cerut de CE pentru ridicarea condiționalității ex-ante pentru cercetare și pomparea ulterioară a peste 200 milioane euro în IdC-urile alese. Detalii despre toată povestea cu roadmap-ul găsiți în scrisoarea Asociației Ad Astra spre comisarii europeni C. Moedas și C. Crețu de aici.

O a doua întâlnire de taină a altor „experți” (sau aceeași, nu se știe) s-a concretizat într-un proiect de HG prin care este dublat numărul Instalațiilor și Obiectivelor Strategice de Interes Național.

3.3 IdC – Cui?

Răspunsurile la întrebările și problemelor ridicate în secțiunile 3.1 și 3.2 vor veni în urma unei evaluări independente a infrastructurilor de cercetare, proces organizat de nCNCS. Ulterior, trebuie să trecem la restructurare și finanțarea celor utile. În acest efort de evaluare este imperios necesar să includem Institutele Academiei Române (ce nu au fost niciodată evaluate independent; acum ele sunt evaluate intern) și Institutele Naționale de Cercetare-Dezvoltare. Nici în privința INCD-urilor lucrurile nu stau prea roz. Acestea au fost evaluate pentru prima dată în 2011/2012 cu experți internaționali, iar rezultatele nu au prea fost pe placul guvernanților. Anul acesta se pornește o a doua evaluare, după reguli de joc stabilite de CCCDI, unul din consiliile consultative din subordinea MCI. Pronosticul meu: toate INCD-urile vor primi calificativele A și A+ pentru a continua să fie mufate la bugetul din ce în ce mai consistent alocat „din pix” prin Programul Nucleu.

Dacă vrem cu adevărat să știm ce avem în ogradă și să cheltuim ulterior banul public în mod responsabil și cu profit, este necesară angajarea unui corp de evaluatori străini (de exemplu, de la https://www.scienceeurope.org) care să facă o analiză obiectivă a sistemului național de cercetare, cu accent pe modul și gradul de folosință al infrastructurilor de cercetare. Putem lua ca exemplu evaluarea pe care Germania a făcut-o anul trecut (detalii aici) pentru „Helmholtz Association of German Research Centers”, rețea ce cuprinde aprox. 30.000 de cercetători (repet, atât are România în total, în institute și universități). Și surpriză! (ar zice unii): nu au folosit experți nemți, ci 600 de experți internaționali, provenind din 27 de țări. Haideți deci să lăsăm deoparte dâmbovițenismele și să recunoaștem că nu avem de unde să scoatem evaluatori naționali pentru treaba asta, ca magicianul cu iepurașii din pălărie; sau poate vrem să facem o treabă de mântuială, care să colcăie a conflicte de interes sau lipsă de expertiză relevantă în plan internațional (vedeți criteriul „Vama Nădlac”)…

Foto: Pixabay

Citește tot articolul pe blogul colectiv Mic-mic-anc.ro