Oamenii de știință au stabilit vârsta Lunii cu ajutorul unei roci prelevate în timpul misiunii Apollo 17 din 1972

În timpul misiunii Apollo 17 din 1972 – ultima dată când oamenii au pășit pe Lună – astronauții americani Harrison Schmitt și Eugene Cernan au colectat aproximativ 110,4 kg de mostre de sol și roci care au fost returnate pe Pământ pentru a fi studiate ulterior. O jumătate de secol mai târziu, cristalele de zirconiu mineral din interiorul unui fragment de rocă ígnea cu granulație grosieră colectat de Schmitt oferă oamenilor de știință o înțelegere mai profundă despre formarea Lunii și despre vârsta exactă a partenerului ceresc al Pământului, scrie Reuters.

Luna este cu aproximativ 40 de milioane de ani mai veche decât se credea până acum – formându-se în urmă cu peste 4,46 miliarde de ani, la 110 milioane de ani de la nașterea sistemului solar, au declarat luni oamenii de știință, pe baza unor analize a cristalelor.

Ipoteza principală pentru formarea Lunii este că, în timpul istoriei haotice de început a sistemului solar, un obiect de mărimea lui Marte, numit Theia, s-a izbit de Pământul primordial. Acesta a aruncat magma – rocă topită – în spațiu, formând un disc de resturi care a orbitat în jurul Pământului și s-a unit în Lună. Însă momentul exact al formării Lunii a fost greu de stabilit.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Ce informații de pe etichetele produselor ne sunt de ajutor

6:02

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Cristalele minerale s-au putut forma după ce magma s-a răcit și s-a solidificat. Cercetătorii au folosit o metodă numită tomografie cu sondă atomică pentru a confirma vârsta celor mai vechi solide cunoscute care s-au format după impactul gigantic, cristalele de zirconiu din interiorul fragmentului unui tip de rocă numit norit colectat de Schmitt.

„Îmi place faptul că acest studiu a fost realizat pe o mostră care a fost colectată și adusă pe Pământ în urmă cu 51 de ani. La acea vreme, tomografia cu sondă atomică nu era încă dezvoltată, iar oamenii de știință nu și-ar fi imaginat tipurile de analize pe care le facem astăzi”, a declarat cosmochimistul Philipp Heck, director principal de cercetare la Field Museum din Chicago, profesor la Universitatea din Chicago și autor principal al studiului publicat în revista Geochemical Perspectives Letters.

„Interesant este faptul că toate cele mai vechi minerale găsite pe Pământ, Marte și Lună sunt cristale de zirconiu. Zirconul, nu diamantul, durează pentru totdeauna”, a adăugat Bidong Zhang, cercetător planetar de la UCLA și coautor al studiului.

Roca care conținea zirconul a fost colectată în valea Taurus-Littrow de la marginea sud-estică a Mare Serenitatis (Marea Serenității) și depozitată la Centrul Spațial Johnson al NASA din Houston.

„Zirconii sunt foarte duri și rezistenți și supraviețuiesc descompunerii rocilor în timpul intemperiilor”, a declarat Heck.

Un studiu condus de Zhang, publicat în 2021, a folosit o tehnică numită analiză cu microsonda ionică pentru a măsura câți atomi de uraniu și plumb se aflau în cristale, calculând vârsta zirconului pe baza descompunerii uraniului radioactiv în plumb în timp. Această vârstă trebuia confirmată printr-o altă metodă din cauza unei potențiale complicații care implica atomi de plumb în cazul în care existau defecte în structura cristalină a zirconului.

Noul studiu a folosit tomografia cu sondă atomică pentru a determina că nu au existat complicații care să implice atomii de plumb, confirmând vârsta cristalelor.

„Văd acest lucru ca pe un exemplu minunat a ceea ce ne poate spune scara nanometrică, sau chiar scara atomică, cu privire la întrebări de anvergură”, a declarat autorul principal al studiului, Jennika Greer, un cosmochimist de la Universitatea din Glasgow, Scoția.

Luna, care orbitează în jurul Pământului la o distanță medie de aproximativ 239.000 mile (385.000 km), are un diametru de aproximativ 2.160 mile (3.475 km), adică puțin mai mult de un sfert din diametrul planetei noastre.

„Impactul gigantic care a format Luna a fost un eveniment cataclismic pentru Pământ și a schimbat viteza de rotație a Pământului. După aceea, Luna a avut un efect de stabilizare a axei de rotație a Pământului și de încetinire a vitezei de rotație a Pământului”, a declarat Heck. „Data de formare a Lunii este importantă, deoarece numai după aceea Pământul a devenit o planetă locuibilă”.

„Luna ajută la stabilizarea axei Pământului pentru o climă stabilă”, a adăugat Zhang. „Atracțiile gravitaționale ale lunii ajută la modelarea ecosistemului oceanic. Luna este o sursă de inspirație pentru culturile și explorările umane. Iar NASA și alte agenții spațiale văd luna ca pe o piatră de hotar pentru viitoarele explorări spațiale de mare adâncime.”