Despre idoli și pericolul extremist: ”Să-ți lingușești poporul vânzându-i iluzii depre o naţiune superioară de sfinţi şi eroi nu înseamnă patriotism, ci manipulare clasică cu iz fascist” – Georgiana Țăranu, autoarea cărții ”Nicolae Iorga și seducția fascismului”, lansată la Bookfest

În campaniile electorale din 2024, partidele și candidații extremiști au exploatat până la epuizare teme și personaje mistificate în istoria României, de la domnitorii medievali la scriitori, lideri legionari sau lideri comuniști. Au apelat la nostalgie și idoli, la mesianism. 

Rezultatul a fost că aproape 40% din electorat, ”ajutat” și de o dezamăgire profundă în clasa politică lipsită aproape complet de încredere, a virat în zona extremistă: Polul de extremă dreapta, pro-rus, a ajuns a treia forță politică în Parlament, iar candidatul mesianic neolegionar ajutat de interferențele străine și TikTok a intrat în turul doi. 

Dar de ce avem nevoie de idoli? Ce se trezește în noi atunci când se face apel la nostalgie, ori când sunt invocate figuri politice sau istorice revoluționare, hiperbolizate? De ce avem o slăbiciune pentru mistificare și mistificați? 

”Nevoia de idoli este, la bază, una religioasă”, arată cercetătoarea în istorie Georgiana Țăranu, autoarea cărții ”Nicolae Iorga și seducția fascismului italian”, lansată sâmbătă la Bookfest.

• ”Odată cu evacuarea religiei din cetate ca urmare a laicizării, politica a ocupat acest loc lăsat liber în viața socială. Romantismul și naționalismul şi-au dat mâna şi au conturat o galerie de idoli laici, identificați în viața culturală şi cea politică (cărturari, istorici, revoluționari), care să funcționeze ca un fel de icoane venerate ale unei noi religii civice a patriei”, arată Georgiana Țăranu, care este și cadru universitar la Constanța, la Facultatea de Istorie și Științe Politice (Universitatea ”Ovidius”).

Istoricul și fostul premier interbelic Nicolae Iorga, ucis și torturat de un comando al Mișcării Legionare (28 noiembrie 1940), este una dintre aceste ”statui” ale istoriei românilor: 

• ”Despre Nicolae Iorga s-a scris mult, mai ales în postura lui de titan al naționalismului românesc și de figură emblematică a panteonului național. S-a scris, însă, așa cum se scrie în general despre statui: cu teama și reținerea de a chestiona până la capăt pasiunile și interesele omului din spatele statuii”, notează Alina Pavelescu (Arhivele Naționale ale României), unul dintre referenții științifici ai cărții citate care face astfel, împreună cu autoarea, ”un serviciu public” pentru că atrage atenția asupra admirației și susținerii lui Nicolae Iorga pentru dictatorul fascist italian Benito Mussolini, explică istoricul britanic Dennis Deletant, specializat în Istoria României (Woodrow Wilson Center). 

Demistificarea este, deci, un serviciu public pe care istoricii și cercetătorii ar trebui să-l facă pentru redarea către societate a imaginii reale și a dimensiunii umane a personajelor istorice, politice, scriitoricești ș.a. la care ne raportăm. Și asta pentru o înțelegere corectă a istoriei, contextului și personajelor, cu efect direct într-o capacitate mai redusă de exploatare politică a acestora, în special de către extremiști:   

• ”A continua să ne facem idoli din oameni mi se pare periculos din mai multe puncte de vedere. Voit sau nu, asta ar perpetua discursul propagandistic al unui regim totalitar (…). În general, refuzul istoriei neromanțate arată despre o societate că are un trecut pe care nu l-a depășit şi pe care cineva îl instrumentalizează politic. Invocarea unei epoci de aur și a unor personalităţi venerate cu sfințenie, ideea că ai comite un păcat dacă te pronunți asupra lor, arată întotdeauna o rătăcire, un refuz elementar al lucidității și al maturității până la urmă. Într-o societate liberă chiar și sfinții au parte de biografii critice, deci cu atât mai mult când vorbim de oameni politici și intelectuali publici”, explică cercetătoarea.

Pentru că ”să îţi cunoști istoria este, până la urmă, un exerciţiu de civism”, spune Georgiana Țăranu, care, în afara cursurilor de la universitate, încearcă să popularizeze în rândul tinerilor de ce este atât de important pentru libertatea unei societăți și sănătatea morală a unei comunități să-și cunoască istoria:

• ”Istoria te învaţă, ca în povestea despre Iorga şi Mussolini, despre credințe politice prost plasate care au consecințe. Istoria te mai învață, de pildă, că democrațiile trebuie apărate. Sau că nu există niciun alt regim care să aibă mai mult respect pentru demnitatea umană decât democrația, doar mai puţin. În cazul cercetării mele, de pildă, istoria ne arată că marile personalităţi au avut şi mari vulnerabilităţi (…) Istoria te învață și să recunoști când apar semnale care indică derive autoritare (…) Nostalgia pentru regimuri criminale sau elogierea unor lideri extremişti devine periculoasă imediat în ochii celor care cunosc istorie. Ce poate să însemne atunci când lauzi un personaj ale cărui mâini sunt pătate de sânge? Că accepți crima politică. La fel este și cazul utilizării vocabularului mesianic, care nu poate decât să te îngrijoreze dacă cunoști puțină istorie”, mai arată Georgiana Țăranu.

”A continua să vorbim despre idoli și sfinți ai neamului în regim triumfalist este aproape un refuz al libertății” – interviul integral cu cercetătoarea Georgiana Țăranu

Reporter: De ce avem nevoie de idoli? De ce trebuie să existe personaje hipercosmetizate în istoria unui popor de care acel popor să se agațe, parcă să își justifice propria existență? De ce nu acceptăm sau acceptăm foarte greu istoria neromanțată a unui personaj despre care credem că ne definește ca popor?

Georgiana Țăranu: Cred că nevoia de idoli este, la bază, una religioasă. Este vorba de nevoia de sacru a comunităţilor. Odată cu evacuarea religiei din cetate ca urmare a laicizării, politica a ocupat acest loc lăsat liber în viața socială. 

Romantismul și naționalismul şi-au dat mâna şi au conturat o galerie de idoli laici, identificați în viața culturală şi cea politică (cărturari, istorici, revoluționari), care să funcționeze ca un fel de icoane venerate ale unei noi religii civice a patriei. 

Cei mai mulți dintre idolii unui popor au apărut din nevoia de a-și conserva identitatea  naţională şi de a legitima proiectul național în lupta contra imperiilor. Biografiile acestor idoli au fost romanțate, deformate sau falsificate în grade diferite în funcție de contextul politic. 

Regimurile totalitare alterează radical galeria idolilor naționali. Chiar şi atunci când decide să recupereze unele figuri istorice le mistifică considerabil biografia. 

Asta s-a întâmplat, bineînţeles, şi în cazul României comuniste şi a moştenirii lui Nicolae Iorga: O manipulare a biografiei pentru a cultiva un discurs al excepționalismului românesc. Or pentru asta era absolut necesar să se marşeze pe ideea că istoricul fusese un antifascist fără cusur. 

În general, refuzul istoriei neromanțate arată despre o societate că are un trecut pe care nu l-a depășit şi pe care cineva îl instrumentalizează politic. Invocarea unei epoci de aur și a unor personalităţi venerate cu sfințenie, ideea că ai comite un păcat dacă te pronunți asupra lor, arată întotdeauna o rătăcire, un refuz elementar al lucidității și al maturității până la urmă. Într-o societate liberă chiar și sfinții au parte de biografii critice, deci cu atât mai mult când vorbim de oameni politici și intelectuali publici. 

Rep.: Suntem mai sinceri cu noi când ne punem idolii acolo unde este corect să fie așezați, chiar dacă nu întotdeauna asta înseamnă un soclu? Cât contează pentru un popor să își cunoască istoria exact așa cum a fost ea și nu romanțată, mistificată?

G.Ț.: Suntem categoric mai onești și mai maturi dacă acceptăm ce este incomod în trecutul nostru. La 35 de ani de la căderea comunismului, a continua să vorbim despre idoli și sfinți ai neamului în același registru triumfalist mi s-ar părea aproape un refuz al libertății sau un refugiu comod în ignoranță. 

A continua să ne facem idoli din oameni mi se pare periculos din mai multe puncte de vedere. Voit sau nu, asta ar perpetua discursul propagandistic al unui regim totalitar. 

Să-ți lingușești poporul vânzându-i iluzii depre o naţiune superioară de sfinţi şi eroi care este în luptă cu un duşman extern răuvoitor și cu elitele „putrede” nu înseamnă patriotism, ci manipulare clasică cu iz fascist. 

Să îţi cunoști istoria este, până la urmă, un exerciţiu de civism. Ea te învaţă mult despre eșec, ceea ce cred că este de fapt principalul mod prin care noi învăţăm orice. Iar eșecul politic poate genera victime pe scară largă. 

Istoria te învaţă, ca în povestea despre Iorga şi Mussolini, despre credințe politice prost plasate care au consecințe. Istoria te mai învață, de pildă, că democrațiile trebuie apărate. 

Sau că nu există niciun alt regim care să aibă mai mult respect pentru demnitatea umană decât democrația, doar mai puţin. În cazul cercetării mele, de pildă, istoria ne arată că marile personalităţi au avut şi mari vulnerabilităţi. 

Aflăm că excepționalismul marilor creatori într-un anumit domeniu nu le-a garantat deloc mai mult simţ politic sau mai multă moderație. Istoria te învață și să recunoști când apar semnale care indică derive autoritare. 

Vă dau un exemplu: nostalgia pentru regimuri criminale sau elogierea unor lideri extremişti devine periculoasă imediat în ochii celor care cunosc istorie. 

Ce poate să însemne atunci când lauzi un personaj ale cărui mâini sunt pătate de sânge? Că accepți crima politică. La fel este și cazul utilizării vocabularului mesianic, care nu poate decât să te îngrijoreze dacă cunoști puțină istorie. 

Rep.: Cum simțiți dumneavoastră, din interiorul sistemului de educație, că este predată istoria în școli? Se vorbește suficient despre curentele extremiste care au măcinat România începând cu finalul anilor ‘20? Vorbim suficient despre legionarism și comunism? 

G.Ț.: Eu cred că istoria este predată tot mai critic. Mi se pare că putem găsi motive de optimism: profesorii fac eforturi constante de a se adapta la noi conținuturi precum istoria Holocaustului sau a comunismului. 

Sigur că orele de istorie sunt puține, iar lecțiile despre fascism sau comunism, european şi românesc, nu pot fi decât insuficiente. Poate că sperietura prin care a trecut societatea românească în cadrul acestor alegeri prezidențiale să ne pună pe gânduri. Nu cred că există soluții magice, dar cred că ar fi nevoie de introducerea măcar a unei discipline obligatorii despre radicalismele politice și democrație în orice program universitar absolvit. 

De exemplu, în cadrul facultăţilor de medicină, inginerie, informatică şi chiar în cadrul modului psihopedagogic care îi pregătește pe studenții oricărei specializări să devină profesori. 

Un avantaj ar fi faptul că nu am mai încărca suplimentar programa şcolară preuniversitară. Un altul ar fi că tinerii ar continua să se educe despre pericolul extremismului şi după 20 de ani, indiferent de cariera aleasă, și să educe și pe alții (cei care devin profesori). 

Poate că pare radical, însă eu cred că miza educației liberale este, înainte de toate, aceea de a pregăti cetățeni buni, crescuți cu respect față de celălalt, oricât de diferit ar fi, și dornici să îşi apere drepturile. 

Rep.: Cum ați ales să lucrați la tema asta într-o societate care își ține idolii pe soclu? V-ați gândit la cum ar putea arăta reacțiile, v-a fost teamă de ce ar putea urma?

G.Ț.: Când am ales tema nu m-am gândit la impactul pe care-l va avea. În elanul meu de început am vrut doar să înțeleg ce însemna ceea ce găseam. 

Cu alte cuvinte, a durat puțin să mă lămuresc dacă numeroasele trimiteri elogioase la Mussolini din opera istoricului formau ceva coerent, dacă spuneau o poveste relevantă despre Iorga. Abia apoi am realizat că ceea ce am descoperit eu era ceva incomod, ceva ce unii ignorau cu bună știință, iar alții aleseseră să deformeze, unii în perioada comunistă, alții (sau aceiași) și după 1989. 

Deci n-aș putea spune că mi-a fost teamă. Eram mai degrabă atrasă de potențialul inedit al cercetării. Am simțit doar reticența unora când auzeau cu ce mă ocupam, dar atât. 

Cred că era şi greu de imaginat ce cantitate de documente şi argumente se va aduna pentru a dovedi sprijinul lui Iorga pentru dictatura lui Mussolini. 

Rep.: Cum a fost primită cartea până acum? Ce reacții și opinii ați primit?

G.Ț.: Cartea a fost primită cu nesperat de mult entuziasm de către cei care au citit-o, de colegi istorici români şi străini, dar şi de cititori din afara breslei. 

Mi s-a spus de mai multe ori că aș fi adus un serviciu public prin cercetarea mea, ceea ce m-a onorat și m-a bucurat. La polul opus, în ajunul turului doi al scrutinului prezidențial, am văzut și câteva reacţii grobiene pe internet, de la persoane care nici nu pretindeau că ar fi citit cartea, ci îi contestau pur și simplu din start fundamentul. 

Deci aici avem de-a face cu emoții și pasiuni, nu cu reacții propriu-zise față de conținutul cărții. Este însă devreme să fac un bilanț, cartea abia a apărut.