Ucraina: tragicul șoc care trezește Vestul. Momentul istoric al ruperii de comunism (Op-ed)

Cred că abia acum e momentul istoric al ruperii de comunismul criminal. De ce spun asta?

Când am ajuns în 1988 în Franța eram convins că 100% dintre occidentali consideră sistemul comunist ca fiind criminal. M-am înșelat: colegi, cu BMW la scară, încercau să îmi explice cât de bun e comunismul, iar un număr semnificativ de profesori erau de-a dreptul comuniști sau troțkiști. Abia revoluțiile anticomuniste din 1989 i-au șocat și parcă, parcă începeau să înțeleagă.

Când am ajuns pe scaunul ministerial eram convins că 20 de milioane de români, din care 600 parlamentari, au înțeles că e necesară o schimbare radicală în educație și că, drept consecință, stârpirea fraudei generalizate din educație (fabrici de diplome, plagiate, examene fraudate) pe care am pus-o în practică va fi aplaudată. M-am înșelat. Politicienii și presa m-au atacat cu o violență cum nu mai văzusem până atunci (și nici de atunci). Abia când lumea a conștientizat șocul primului bac corect, în 2011, mulți au început să fie de acord că e nevoie de o schimbare radicală, nu de una periferică. Abia când românii au aflat că au un premier plagiator au înțeles câtă hoție ascunde plagiatul.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Cum putem scăpa de algoritmii nedoriți de pe rețelele de socializare

6:38

Alina Pătrăhău „dăruiește aripi” copiilor bolnavi

6:05

Mircea Miclea: Profesorii trebuie să aibă 1.500 euro salariu net / Avem o criză de sănătate mintală

7:38

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Când am ajuns în Parlamentul European am crezut că nimeni nu îndrăznește să susțină și să aprobe comunismul. M-am înșelat: printre verzi, socialiști sau grupul comunist (nu mai știu cum se numea) era plin de oameni care, înfulecând languste subvenționate de contrinuabili, ridicau în slăvi comunismul și ne priveau pe noi, creștin-democrații, ca pe niște relicve. Parlamentul era ticsit de adrianseverini. De atunci și până azi, acest curent nu a făcut decât să crească în vestul continentului. S-a ajuns chiar la prezența mahărilor europeni la dezvelirea statuii lui Marx. Dedulciți la viața în puf din Parlamentul European, ei nu au fost, până acum, supuși niciunui șoc major, precum cel trăit de noi, care să le arate, chiar și minților lor lente și poluate, prin ce traume a trecut estul european din cauza ursului de la răsărit.

De ce vă spun toate astea? Trauma colectivă a estului european nu a fost niciodată recunoscută oficial. Nici de Rusia (făptuitorul), nici de Europa de Vest. Noi nu am cerut suficient de vocal, lor nu le-a păsat. E clar că Rusia nu a avut niciun interes să recunoască că e cauza traumei colective și nimeni nu a constrâns-o să și-o asume.

După 1989, relația Europei de Est cu Europa de Vest a fost o bizarerie istorică: pentru că Estul a preluat entuziast, cu „copy paste”, sistemele occidentale, iar Vestul a considerat că a făcut destul acceptând Estul la masă. Ba chiar a manifestat excese de aroganță (vezi Chirac care ne spunea că am pierdut o bună ocazie să tăcem sau, mai recent, liderii progresișiti ai Vestului care nu contenesc să ne critice ca fiind „medievali” pentru că nu acceptăm ingineriile lor sociale). Cert este că nu s-a pus niciodată problema ca trauma colectivă a Estului să fie recunoscută prin documente oficiale, iar cel care a perpetuat-o să fie tras la răspundere.

Estul nu a pus problema din trei motive: 1) establishmentul politic conținea multe conserve sovietice, 2) energiile s-au cheltuit cu integrarea NATO și UE, 3) a fost probabil și un factor „să nu zgândărim Rusia”.

Vestul nu a pus problema recunoașterii traumei colective tot din trei motive: 1) un număr semnificativ de lideri politici crescuți cu caviar au convingerea că „comunismul e un sistem bun aplicat prost”, 2) lene: „de ce să ne batem noi capul dacă cei din est nu cer asta”? 3) banii și blondele Moscovei, vârâți pe gâtul și în camerele multor decidenți occidentali.

Ceea ce se întâmplă în văzul întregii lumi azi în Ucraina este, pentru elitele politice din vest, șocul fără de care retina lor nu percepea pornirile naturale ale ursului de la răsărit. Oricine poate să vadă acum că tragedia cataclismică prin care trec ucrainenii este provocată direct de Putin și de sistemul care l-a sprijinit, inclusiv miliardarii săi de casă. Și că acest comportament este o constantă istorică. Pentru că de secole, Rusia oscilează între flux și reflux geopolitic.

Teza pe care o enunț aici este că a sosit momentul să încheiem tranziția de la comunism la libertate.

Pentru a marca acest moment printr-un document istoric este nevoie ca politicienii estului european să ceară o recunoaștere a traumei colective suferite de estul european după Cel de-al Doilea Război Mondial, iar vestul să sprijine această solicitare.

Eliberarea Ucrainei e un pas necesar, dar nu suficient nici pentru noi, cei din est, nici pentru ruși. Doar dacă sunt constrânși să își recunoască și să accepte vina istorică de a ne fi cotropit după 1945 vom putea începe un ciclu istoric senin. Pentru că un astfel de document ar însemna promisiunea vestului de a nu mai fi arogant cu estul (și asta ar tăia elanul politicienilor anti-EU) și adevăratul început al unei Uniuni Europene… unite (poate fi chiar baza unui nou tratat*). Iar rușii vor putea și ei să înceapă să-și construiască sănătos țara.

România ar avea de câștigat enorm dacă ar fi la originea unui astfel de demers, prin vectorii politici pe care îi avem. Cu dibăcie ar putea fi luate în echipă și Franța, și Germania : Macron are tot interesul electoral să își arate greutatea internațională, iar Scholz ar face orice să scuture imaginea Germaniei de colaboratoare cu Rusia. La nivelul UE ar fi o necesară reparație morală pentru tot Estul european, iar în plan intern o recunoaștere a enormei greșeli comise prin ignorarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.

PS: da, știu că în tratatul actual al UE se face referire la 1989 („REAMINTIND importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare”), dar e mult prea timid și mult prea puțin.

Nota Redacției: Daniel Funeriu a fost europarlamentar și ministru al Educației. Opiniile sale nu reprezintă poziția redacției