Șoaptele unor măsuri fiscale (Op-ed de Lucian Croitoru)

Cum ar putea fi caracterizate măsurile fiscale ce sunt discutate de ceva timp? Ce reflectă ele în relația cu sectorul privat, cu libera întreprindere? Sunt relativ prietenoase sau mai degrabă agresive? Reflectă mai degrabă respect și aprobare față de libera întreprindere sau dezaprobare și dispreț? Dacă ne uităm la nivelul ratelor de impozitare, nu am putea spune că sistemul nu este prietenos, atât cât pot fi impozitele de prietenoase cu libera întreprindere, sau că reflectă dezaprobare sau dispreț față de aceasta din urmă.

În timp ce este clar că problema bugetului în România se află, în mare măsură, pe partea de cheltuieli, privind în special modul în care acestea cresc sau calitatea cheltuielilor etc., măsurile pe care elita conducătoare le propune și care înregistrează multe critici par să fie mai degrabă pe partea de creștere a impozitării. Totuși, când analizezi mai atent ce venituri s-ar obține în mod specific din creșterea anumitor impozite, constați că nu magnitudinea acestora este motivul pentru care se dorește creșterea lor. Când vezi că veniturile pe care le-ar aduce unele măsuri sunt neglijabile, ajungi la întrebările de mai sus referitoare la dezaprobarea, disprețul sau agresivitatea pe care le conțin măsurile fiscale față de afacerile private.

Răspunsul la aceste întrebări este „depinde”. Depinde de mesajele pe care le percep cei mai mulți contribuabili ca fiind transmise de elita conducătoare prin măsuri specifice. Dacă o mare parte dintre oameni consideră că un prim mesaj important, pe care îl formulez nu cu menajamente, ci așa cum apare el firesc în mintea omului, ar fi: „voi ce aveți îndrăzneala de a face afaceri oneste, să știți că suntem aici și avem grijă să nu răzbiți decât atât cât vrem noi! După ce reușiți atât cât vrem noi, vă vom lua foarte mult prin impozite”, atunci am putea spune că percepția referitoare la ceea ce ghidează elita conducătoare în elaborarea lor este/ar putea fi dezaprobarea și, uneori, disprețul sau agresivitatea față de libera întreprindere. Poate că domnul Boloș, ministrul finanțelor, a simțit că pachetul fiscal conține pericolul unei astfel de percepții și poate că de aceea a simțit nevoia să ghideze percepțiile prin precizarea, pentru public, dar poate și pentru diverși parteneri de negociere, că nu își dorește „un sistem agresiv care să-i gonească pe investitori”.

Recomandări Video:

Articolul continuă mai jos...

Explicațiile unui istoric despre nostalgia după ziua de 1 Mai în regimul Ceaușescu

4:31

Câteva idei despre cum să faci din grătar o masă sănătoasă

4:50

Cum eviți mirosul neplăcut la pornirea aerului condiționat în mașină

1:39

Sfaturi despre cum să faci față meselor de Paște ca să nu îți afecteze dieta

4:31

Din scaunul rulant, campion național la raliu intrat în Cartea Recordurilor

4:58

Una dintre măsurile care ar inspira un mesaj precum cel formulat fără menajamente mai sus este impozitarea suplimentară a celor care dețin imobile a căror valoare cumulată este mai mare de 500 de mii de euro, pentru a ne limita la măsurile recent vehiculate în presă. În acest caz, mesajul ar lua forma „îi vom impozita suplimentar pe cei ce dețin acele imobile pentru că, deși nu vom avea prea multe venituri în plus, vom câștiga electoral, pentru că știm că proverbul „să moară și capra vecinului” funcționează în România. Același mesaj ar putea fi perceput și din impozitarea mașinilor mai scumpe de 75 de mii de euro: „vă impozităm pentru că aveți îndrăzneala să faceți afaceri cinstite care vă furnizează veniturile pentru astfel de mașini”. Nu ar fi mai simplu, de exemplu, să creștem cu puțin impozitele pe imobile sau pe mașini pentru toată lumea? Dacă lăsăm deoparte moartea caprei vecinului, ne putem întreba: ce vrea statul prin impozitarea suplimentară a celor ce dețin mai multe imobile achiziționate din muncă cinstită? Ce tendință sănătoasă susține statul și nu o putem înțelege? Nu mai avem problema locativă? Dacă România nu produce autoturisme mai scumpe de 75 de mii de euro, atunci facem protecționism selectiv prin impozitarea suplimentară a clasei avute?

Un al doilea mesaj important pe care publicul ar putea să-l perceapă, formulat, din nou, fără menajamente, ar putea fi acesta: „voi, ce aveți îndrăzneala de a face afaceri oneste, n-ați văzut că există evaziune semnificativă în această țară? Evazioniștii nu au probleme majore! Lupta cu evaziunea este pierdută, în mare parte, în fiecare an de 33 de ani încoace”. De ce se pierde mereu această luptă? Indiferent ce răspuns am da la această întrebare, ceea ce contează este faptul că evazioniștii care câștigă lupta nu pierd atunci când se aplică impozitarea ghidată de dezaprobarea menționată mai sus față de afacerile oneste prin impozitarea proprietăților care cumulat depășesc 500 de mii euro, a mașinilor mai scumpe de 75 de mii de euro etc., pentru a da exemplele ce par că vor deveni realitate în curând. Pare că, pentru cea mai mare parte, evazioniștii sunt protejați.

Nu știu dacă evazioniștii sunt sistematic protejați și de aceea nu afirm acest lucru. Dar mi se pare important să menționez, în acest context, rezultatul calculelor domnului Gabriel Biriș, care spune, bazându-se pe date furnizate de ANAF că, în cel mai bun caz, autoritatea fiscală cheltuie 1 leu pentru a colecta suplimentar, în urma controalelor, 50 de bani (vezi articolul său intitulat „Despre ineficiența cronică: impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate”). Acestea arată, în interpretarea domului Biriș, pe care nu am temei să o pun la îndoială, „incredibila ineficiență a statului în a asigura, prin verificări fiscale, respectarea legislației”. Domnul Biriș mai spune ceva demn de notat, și anume că „legislația din domeniul impozitării sumelor ce nu pot fi justificate de contribuiabilii români” are un design „complet ineficient, dar și imoral”. Repet, eu nu știu dacă evazioniștii sunt într-adevăr protejați, așa cum ar putea rezulta dacă legea ar fi imorală, dar dacă sunt, atunci ei sunt parte din „sistem”. Ei sunt parte din Simbioza formată după 1990 de o parte a fostelor elite comuniste sau moștenitorii lor și o parte a noii clase de afaceri (în sensul definit de mine în articolul meu intitulat „Simbioza”). Ei sunt parte din Simbioza care, deși presupun că se află într-un proces de restrângere, continuă totuși să aibă o influență care nu poate fi neglijată asupra echilibrului dintre puterea economică și puterea politică, echilibru de care depinde sănătatea democrației noastre.

Ceea ce face elita conducătoare prin tipul de măsuri de genul celor descrise mai sus cu referire la cele două mesaje – un fapt evident pentru oricine dorește să observe – este să întrețină, conștient sau nu, visul socialist. Acest vis este ca toți să fie egali. Inițial, ideologii socialismului au crezut că așa ceva se poate întâmpla prin confiscarea mijloacelor de producție. După ce fostele țări socialiste au dat-o în bară cu confiscarea mijloacelor de producție, aducându-i pe toți la egalitate în sărăcie, promotorii visului socialist au trecut la o strategie mai avansată și mai subtilă: îi lăsă pe capitaliștii onești să producă, căci aici excelează acești oameni, apoi vin și iau cât pot de mult prin impozite, pentru a redistribui în mod discreționar, după ce ascund caracterul discreționar al redistribuirii după niște idei și „principii” sforăitoare referitoare la rolul statului în realizarea unei mai mari egalități economice, mereu la orizont, dar niciodată realizabilă.

Poate că elitei conducătoare i se pare că am rămas în urma altora pe calea înaintării spre redistribuirea masivă, la care numai o viziune socialistă poate aspira, pentru că ponderea veniturilor bugetare nu a depășit, în cel mai bun caz, 31-33 la sută din PIB din 1995 încoace, în timp ce în unele țări din UE se apropie de 45-50 la sută din PIB. Poate că așa e, am rămas în urmă pe calea amintită, ceea ce în mintea mea este bine, pentru că lasă un loc adecvat pentru piață, dar știm că cei care ne-au luat-o înainte măcar dau înapoi cele 45-50 la sută venituri bugetare din PIB sub forma cheltuielilor pentru oferirea către cetățeni de bunuri și servicii de calitate. Ceea ce nu e bine în România este că statul nu colectează atât cât ar trebui, dar dorește totuși să crească ratele de impozitare pentru a obține mai multe venituri.

Strategia elitei conducătoare ar trebui să fie orientată spre crearea unui set de stimulente care să favorizeze inițierea și dezvoltarea afacerilor oneste. Altfel, pe de o parte, România va fi mereu în urma țărilor care se bazează masiv pe afaceri oneste. Pe de altă parte, această strategie bazată pe creșteri de impozite sau pe impozitare înaltă – chiar și în acele țări occidentale în care nu există o Simbioză, iar evaziunea fiscală este minimizată – nu are cum să nu erodeze, treptat, libertățile. În România, oricâtă satisfacție ar aduce moartea caprei vecinului, ea nu poate să-i împiedice pe cei mai mulți să vadă că evaziunea încă este relativ mare și, poate, tolerată, ceea face ca în societate să se acumuleze mult dispreț față de cei care beneficiază de ea, iar experții și conducătorii afacerilor să aibă percepția că nivelul corupției în sectorul public este înalt (așa cum se menționează în „2023 Rule of Law Report”, Commission Staff Working Document, European Commission).

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR. O versiune extinsă a articolului a apărut și pe blogul său