Serbia-Kosovo, ultimul „Război Rece” din Balcani. Tot ce este important despre conflictul dintre sârbi și albanezii kosovari (analiză)

După negocieri îndelungi, în 2013 autoritățile de la Belgrad și Priștina au convenit înființarea în nordul Kosovo, acolo unde se regăsește comunitatea sârbă, a unei uniuni de 10 municipalități, cu competențe autonome specifice. Acest lucru, desigur, nu a fost pus în practică iar astăzi, sârbii din Kosovo sunt recunoscuți oficial drept cetățeni atât de administrația de la Priștina, cât și de cea de la Belgrad. Atâta vreme cât Serbia continuă să susțină că este vorba doar despre o provincie rebelă și nu despre un stat independent, Kosovo nu poate lămuri dilema sârbilor de pe teritoriul ei, inclusiv legat de facilități cotidiene: cărui stat plătesc facturile.

Anularea autonomiei

În 1989, când comunismul se prăbușea în Europa, la Belgrad se lansa „Jugoslovenka”, un longeviv hit al divei pop iugoslave Lepa Brena, cea mai cunoscută vocalistă a Balcanilor din ultimele decenii. Și astăzi, în statele fostei Iugoslavii, sârbii intonează alături de artistă acest veritabil imn al fostului stat (https://www.youtube.com/watch?v=gsKn5KX6XnU) , o incantație ideologică a perioadei în care a domnit Josip Broz Tito (1944-1980). În același an 1989, liderul comunist al Iugoslaviei, Slobodan Milosevici, a decis să anuleze autonomia provinciei Kosovo, locuită în proporție de peste 90% de etnici albanezi.

Această măsură a marcat începutul destrămării sângeroase a federației, în anii 1990, în urma celor mai sângeroase conflicte pe care le cunoscuse Europa după al Doilea Război Mondial.

Astăzi, Kosovo are dimensiunile teritoriale ale insulei Cipru, o populație de aproximativ 1,8 milioane de locuitori, dintre care 92% sunt albanezi și 6% sunt sârbi, și este cea mai săracă economie a Europei. Salariul mediu lunar ajunge la 450 de euro, mai puțin decât în Republica Moldova sau Albania. Singurul produs de export care pleacă din Kosovo, și care dinamizează economia locală, este reprezentat de saltelele de pat ale firmei Devolli Corporation, în vreme ce șomajul în rândul tinerilor a atins cote alarmante.

Serbia susține că în Kosovo se regăsește integral moștenirea ei istorică, reprezentată îndeosebi de mănăstirile ortodoxe medievale. Albanezii kosovari nu vor să accepte revenirea sub administrația de la Belgrad, invocând represaliile pe care le-au avut de suportat decenii la rând din partea sârbilor.

Între Serbia și Kosovo se desfășoară, de 30 de ani, un „Război Rece” între aliații Serbiei (Rusia și R.P. Chineză, în primul rând) și cei ai albanezilor de aici, susținuți de SUA și de statele occidentale. Blocajul este evident, iar soluția nu poate veni decât fie prin negocieri directe, care să implice, însă, și marile puteri partizane (Moscova, Beijing, Washington), fie printr-un nou conflict militar, din care Serbia va ieși și mai izolată ca până acum.

Ce este Kosovo?

Kosovo este o fostă provincie a Iugoslaviei, care a făcut parte vreme de câteva secole din Imperiul Otoman apoi, din 1918, inclusă în statul federal de la Belgrad. Când acesta a fost dizolvat de ocupația germano-italiană din 1941-1944, Kosovo a fost unit cu Albania, care la rândul ei era parte (din 1939) din Italia fascistă. După 1944, provincia a revenit noului stat iugoslav comunist, condus de Josip Broz Tito până în 1980, beneficiind, însă, de o largă autonomie. După moartea lui Tito, liderii de la Belgrad au făcut demersuri tot mai insistente pentru a integra provincia în Serbia, decizie adoptată de Slobodan Milosevici în 1989.

După ce, în 1991, Slovenia și Croația s-au desprins din Iugoslavia și au devenit independente, fosta federație a intrat într-un aprig război civil în Bosnia-Herțegovina, încheiat abia în 1995, prin Acordurile de la Dayton. Anul următor, în 1996, a apărut și Armata de Eliberare Kosovară, formațiune militară care a cerut ieșirea provinciei de sub administrarea directă a Belgradului. Conflictul dintre armata iugoslavă (Serbia și Muntenegru, până în 2006, când și această din urmă țară a redevenit independentă) și formațiunile albanezilor kosovari au culminat cu represalii la adresa populației locale. Drept urmare, NATO a bombardat Serbia, în martie-iunie 1999, și a pus capăt dominației militare a acesteia în Kosovo.

Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU din 1999 a acordat pentru provincie o „autonomie substanțială” în cadrul Iugoslaviei. Sprijinite de majoritatea statelor occidentale, în frunte cu SUA, forțele kosovare a proclamat unilateral independența provinciei, în 2008. Curtea Internațională de Justiție a ONU a decis, în 2010, că independența Kosovo nu a violat dreptul internațional.

De atunci, 99 de state din cele 193 membre ale ONU au recunoscut Kosovo, dar nu și Rusia și R.P. Chineză, membre permanente ale Consiliului de Securitate. Acestea, aliate strategice ale Serbiei, au blocat admiterea Kosovo în cea mai importantă organizație mondială. De asemenea, 5 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene nu au recunoscut această independență: Spania, România, Grecia, Slovacia și Cipru.

De ce a izbucnit noul conflict între Serbia și Kosovo?

După negocieri îndelungi, în 2013 autoritățile de la Belgrad și Priștina au convenit înființarea în nordul Kosovo, acolo unde se regăsește comunitatea sârbă, a unei uniuni de 10 municipalități, cu competențe autonome specifice. Acest lucru, desigur, nu a fost pus în practică iar astăzi, sârbii din Kosovo sunt recunoscuți oficial drept cetățeni atât de administrația de la Priștina, cât și de cea de la Belgrad. Atâta vreme cât Serbia continuă să susțină că este vorba doar despre o provincie rebelă și nu despre un stat independent, Kosovo nu poate lămuri dilema sârbilor de pe teritoriul ei, inclusiv legat de facilități cotidiene: cărui stat plătesc facturile.

Serbia susține ferm înființarea acestei uniuni de municipalități în nordul fostei sale provincii, o regiune unde să funcționeze o autonomie atât de largă încât, practic, să corespundă unei suveranități depline. Kosovo nu dorește să acorde un astfel de statut comunității sârbe deoarece, susține guvernul de la Priștina, există un precedent periculos în Bosnia-Herțegovina, în care diviziunea etnică este aproape consemnată instituțional și teritorial. Acolo, entitatea sârbilor, Republica Srpska, amenință cu nesupunerea față de federația de la Sarajevo și promovează o politică independentă din punct de vedere instituțional și extern față de deciziile forului colectiv al Bosniei-Herțegovinei.

În luna aprilie 2023 au avut loc alegeri locale pe teritoriul Kosovo, contestate de Serbia. În localitățile cu majoritate sârbă, primarii au fost aleși doar cu voturile albanezilor, adică cu aproximativ 4% din opțiunile totalului listelor de alegători, inclusiv în cele mai mari 3 orașe din nordul Kosovo: Zvecan, Leposavic și Zubin Potok. Belgradul a invocat nelegimitate iar sârbii kosovari au clamat nereprezentativitatea acestor aleși locali. De aici și până la conflicte locale în stradă, apoi între Belgrad și Priștina, nu a fost decât un pas.

Prim-ministrul kosovar Albin Kurti a acuzat Serbia de faptul că întreține violențele pentru a acoperi derapajele din politica internă, insuccesele economice și, mai ales, ambiguitatea Belgradului față de războiul declanșat de Rusia în Ucraina, în 24 februarie 2022. Deși Serbia a votat în martie 2022 rezoluția Consiliului de Securitate al ONU prin care este condamnată agresiunea rusă, guvernul de la Belgrad a refuzat să se alăture sancțiunilor internaționale la adresa Moscovei.

Președintele sârb, Aleksandar Vucic, aflat la al doilea mandat, nu a făcut niciodată un secret din a-și prezenta aliații de pe scena internațională: Rusia, R.P. Chineză, Ungaria. Mai ales investițiile chineze în economie au salvat în ultimii ani de izolarea crescândă a țării: peste 1,4 miliarde euro au fost aduși în fabrici siderurgice, de automobile și în proiecte miniere.

Deși devenită țară candidată la admiterea în Uniunea Europeană încă din 2012, Serbia parcurge foarte greu traseul agendei stabilite iar blocajele sunt, practic, de netrecut în momentul de față. Atitudinea agresivă față de Kosovo întărește susținerea politică internă și legitimează acțiunile președintelui Vucici față de opoziție, de libertățile civile și de statul de drept, în general. Din acest punct de vedere, Serbia se apropie mai degrabă de filosofia politică și instituțională a Rusiei lui Putin decât de cea solicitată de Uniunea Europeană.

Va fi un război între Serbia și Kosovo?

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, în 24 februarie 2022, a sporit presiunile sârbe la adresa Kosovo, dar și speranțele autorităților de la Belgrad într-o rezolvare favorabilă a ceea ce ele desemnează drept „secesiunea ilegală” a provinciei, în 2008. Desigur, o victorie a trupelor ruse ar întări presiunea pentru anularea independenței și pentru blocarea Kosovo în majoritatea instituțiilor și organizațiilor internaționale. În acest sens, într-un discurs ținut la Tirana, la 4 septembrie, președinta din Kosovo, Vjosa Osmani, atrăgea atenția că Serbia încearcă să destabilizeze regiunea Balcanilor de Vest într-un mod similar cu ceea ce a organizat Rusia, în 2014, pe teritoriul Ucrainei, când a ocupat Crimeea și regiunile răsăritene.

Kremlinul și-a manifestat în repetate rânduri susținerea necondiționată pentru Serbia în conflictul cu Kosovo. Într-una dintre intervenții, purtătorul de cuvânt al președintelui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, afirma la sfârșitul anului 2022 că cele două state au „relații foarte strânse de alianță, istorice și spirituale” și că Moscova susține Belgradul „în tot ceea ce întreprinde”.

Oficialii ruși mizează pe memoria istorică a relațiilor bilaterale: aceasta spune că, în ambele războaie mondiale, Serbia a fost alături de Rusia (URSS). Nu aceeași situație este în cazul Bulgariei, de pildă, cealaltă țară slavă și ortodoxă din Balcani, cu o memorie istorică similară dar care în Războaiele Mondiale din 1914-1918 și 1939-1945 a fost adversară. Fondul comun al amintirilor, invocat de Rusia, nu a stârnit o exuberanță în rândul oamenilor obișnuiți, pe vremea când la Moscova se mai puteau face sondaje de opinie cât de cât neprelucrate de propagandă. Într-unul dintre ele, din 2004, al Fundației de sondaje a opiniei publice ruse (FOM), abia 18% dintre intervievați considerau că dețineau „simpatii particulare” față de Serbia, în vreme ce 69% o considerau drept „o țară europeană, ca oricare alta”. Desigur, războiul Rusiei împotriva Ucrainei, izolarea internațională de după 2022 dar și presiunile Occidentului la adresa Serbiei pentru un traseu al statului de drept au întărit această percepție, a unei colaborări istorice comune în vremuri dificile.

Un conflict militar sârbo-kosovar de amploare este exclus.

Serbia nu deține resursele financiare, militare și diplomatice necesare, iar exemplul Rusiei este mai mult decât concludent pentru liderii de la Belgrad. Angajamentele economice și financiare ale Serbiei sunt în mare majoritate legate de Uniunea Europeană, Germania fiind principala piață și principalul creditor. Politic, Rusia și R.P. Chineză domină aspirațiile elitei de la Belgrad, dar aceste puteri au o marjă foarte limitată de decizie majoră.

Nici Kosovo nu are motive să se lase implicat într-un conflict. Nu doar vulnerabilitățile instituționale interne și fragilitatea recunoașterii internaționale ar fi de luat în calcul. Din decembrie 2022, Kosovo a depus o cerere de aderare la Uniunea Europeană, principalul sponsor economic și financiar al țării. Fără banii de la Bruxelles, cea mai săracă economie a Europei ar sucomba într-un termen foarte scurt.

Între Belgrad și Priștina se desfășoară, însă, un „război rece” având drept protagoniști Rusia și Occidentul. Fundalul conflictului cald, militar, din Ucraina asigură protagoniștilor tot arsenalul diplomatic și propagandistic. În ziua victoriei ucrainene, se va așterne pacea și în această regiune zbuciumată a Balcanilor.