România, un stat militarizat şi dezarmat. Epoleţii s-au înmulţit, au umplut politica şi business-ul, însă nu e clar dacă pot şi apăra ţara

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

România a reuşit performanţa paradoxală de a deveni simultan mai militarizată şi mai vulnerabilă. Epoleţii s-au înmulţit în administraţie, politică, în companiile de stat şi chiar în mediul privat. Acoperiţii, junii rezervişti la pensie specială şi absolvenţii trecuţi prin Academii sau QUANGOs „de securitate naţională” au devenit o prezenţă obişnuită în consilii de administraţie, agenţii guvernamentale, partide şi structuri de reglementare. Cu toate acestea, când vine vorba despre apărarea efectivă a ţării, efectele investiţiei sociale în diplome de securitate sunt îndoielnice.

Sunt zece ani de când argumentam (aici) că România se pakistanizează: armata, serviciile secrete şi alte structuri militarizate îşi extind influenţa dincolo de misiunea lor constituţională şi capătă reflexe de actori politici şi economici autonomi. De atunci încoace fenomenul nu s-a diminuat, ci s-a consolidat. De exemplu, este notorie presiunea constantă pentru menţinerea ori extinderea unor regimuri speciale de privilegii, în special în zona pensiilor şi a statutului profesional. Plus, am avut de curând şi un şef al executivului aproape general activ.

Problema n-ar fi aceea că ofiţerii participă la viaţa publică după retragerea din activitate. În democraţii mature, acest lucru e perfect normal. Problema apare atunci când corpuri întregi de funcţionari militarizaţi dezvoltă interese corporatiste proprii şi ajung să exercite o influenţă disproporţionată asupra deciziilor publice. În asemenea sisteme, ascensiunea profesională depinde mai puţin de performanţă şi mai mult de apartenenţa la reţele subterane de influenţă. Rezultatul e cel dintotdeauna în statul român: clientelism, conformism guraliv şi o contraselecţie care recompensează obedienţa mai generos decât competenţa.

Deci nu-i de mirare că acest câştig în influenţă n-a fost însoţit şi de o mai bună adaptare la războiul modern. Dimpotrivă. După ce drona rusească a lovit blocul din Galaţi, explicaţia oficială a fost că România n-are (încă?) mijloace pentru a contracara asemenea ameninţări. Constatarea făcută de generali e sinceră şi probabil corectă, însă ridică o întrebare incomodă: dacă instituţiile militarizate au acumulat atât de multă influenţă şi atâtea resurse, de ce continuăm să descoperim că nu sunt pregătite exact pentru provocările care contează?

E adevărat că am semnat recent, împreună cu alte state europene, acorduri în cadrul programului SAFE, acoperind şi dezvoltarea de sisteme anti-dronă. Pe hârtie, direcţia e corectă. Dar scepticismul meu nu priveşte atât semnarea contractelor, cât implementarea lor. Pentru că tehnologia nu operează în vid, ci trebuie absorbită de organizaţii. Iar organizaţiile româneşti ale securităţii naţionale sunt exact aceleaşi care au produs mediul birocratic, opac şi clientelar de care vorbeam.

Bani au existat şi în trecut în România, atât înainte de Primul Război Mondial, cât şi înainte de al doilea, la fel cum au existat şi ofiţeri de stat-major cocoşi, războinici de gazetă promovaţi politic. Asta n-a împiedicat să ne prindă cu pantalonii în vine şi Turtucaia în 1916, şi luptele contra URSS din ’41-’44.

Lecţia Ucrainei e că războiul contemporan penalizează sever organizaţiile greoaie. În ziua de azi e nevoie de adaptare rapidă, experiment continuu şi cicluri de inovaţie scurte. După cum observa vice-comandorul Simon Strasdin, şeful Integrated Warfare Centre al Marii Britanii, în ultimul număr din The Economist, „software-ul militar trebuie actualizat o dată la câteva zile, modernizat substanţial la câteva săptămâni iar apoi schimbat cu tot cu hardware la câteva luni”. E posibil ca diverse tehnologii să apară, să opereze şi apoi să dispară înainte ca linia frontului să se mişte câţiva kilometri.

Or, aici e întrebarea care ne frământă: poate sistemul militar românesc să funcţioneze într-un asemenea ritm? Chiar presupunând onestitate şi bună credinţă (o prezumţie deja eroică în context) răspunsul e descurajator. Birocraţia militară română e construită pentru control şi justificări, nu pentru adaptare şi rezultate, cum tot constatăm de patru ani în cazul dronelor. Lanţurile de aprobare sunt lungi, procedurile stufoase, iar obsesia hârtiilor e cel puţin la fel de mare ca şi în sectoarele civile.

În Ucraina, unităţile de pe front asamblează ele însele drone în containere aflate la câţiva kilometri de linia de contact, pe care le mută de două ori pe zi ca să nu fie lovite. Soldaţii-operatori ştiu să le repare, să le modifice şi la nevoie chiar să le asambleze din piese. Inovaţia e descentralizată şi permanentă. La noi, generalii ar considera un asemenea model drept încălcare gravă a procedurilor. Pentru orice e nevoie de referate, aprobări, bonuri de consum, procese-verbale şi formulare. Armata României pare adesea mai preocupată să contabilizeze hârtii decât să înţeleagă tehnologia.

Trăim poate cea mai mare ironie strategică a momentului: instituţiile de forţă care au reuşit să se infiltreze cu succes în politică, administraţie şi economie par incapabile să-şi îndeplinească misiunea de bază, pentru că sunt mult prea ocupate să gestioneze partide şi firme-client. România a ajuns un stat în care influenţa cadrelor cu epoleţi a crescut exact în măsura în care capacitatea militară i-a scăzut. Sau mă rog, poate că această capacitate a fost mică dintotdeauna, doar n-am avut noi ocazii s-o testăm pe viu, ca acum.