Patru scenarii pentru viitorul Iranului, dacă vor cădea ayatollahii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Expert recunoscut în chestiunea Iranului, Karim Sadjadpour de la Carnegie Endowment for International Peace, a creionat în publicația italiană Il Corriere Della Sera patru scenarii posibile pentru perioada post-Khamenei: o evoluție similară cu cea a Rusiei post-sovietice, o cale chineză, o soluție în stil pakistanez, sau modelul turcesc. Numai lista acestor țări este suficientă pentru a înțelege că Sadjadpour nu atribuie o probabilitate mare apariției democrației.

Din 1979, regimul ayatollahilor s-a bazat mereu pe teroare. Primii care au avut de suferit, tragic, au fost naivii „companioni de drum” socialiști și comuniști. Cu sprijinul stângii occidentale, marxiștii iranieni s-au înrolat în revoluția lui Khomeini văzând fuga șahului pro-american ca pe o mare victorie pentru cauza lor. Din păcate au fost primii care au căzut în mașina de tocat carne a teocrației șiite, fiind condamnați la moarte sau torturați în închisori unde ayatollahii au adoptat metodele poliției secrete ale conducătorului pe care tocmai îl detronaseră.

A venit apoi rândul femeilor, care s-au trezit supuse unor stiluri de viață mult mai retrograde și opresive decât cele existente înainte de 1979 și al universităților, care au interzis o mare parte din știința occidentală, sacrificată pe altarul îndoctrinării. Tinerilor li s-a interzis accesul la muzică. Minoritățile etnice și sexuale, artiștii și intelectualii au fost și ei la rândul lor, persecutați. Și așa mai departe, într-o mare prăpastie spre totalitarism.

Cât timp poate supraviețui un regim ale cărui sloganuri sunt „moarte Israelului” și „moarte Americii”, dar care nu a venit niciodată cu un slogan la fel de puternic și pozitiv care să spună „trăiască Iranul și un viitor mai bun pentru poporul său”?

Pentru prima dată în aproape patruzeci de ani, susține cercetătorul, Iranul se află cu adevărat în pragul unei tranziții de putere, poate chiar a unei tranziții de regim. Vârsta înaintată a lui Ali Khamenei, blitzkrieg-ul din iunie, în care Israelul a lansat un atac sever asupra infrastructurii militare și nucleare iraniene și Statele Unite au intervenit direct împotriva siturilor nucleare, au expus fragilitatea unui sistem care timp de decenii s-a prezentat ca fiind inflexibil din punct de vedere ideologic și invincibil din punct de vedere strategic. Imaginea finală a lui Khamenei ieșind din buncăr pentru a proclama o „victorie” cu o voce tremurândă a sfârșit prin a accentua sentimentul unei puteri epuizate.

Sadjadpour pornește de la o constatare clară: Republica Islamică nu mai este un regim în expansiune, ci unul în defensivă, lipsit de impuls ideologic, epuizat economic, vulnerabil din punct de vedere militar și delegitimizat social. Prăpastia dintre retorica revoluționară și realitatea cotidiană a devenit mult prea mare. Societatea iraniană – 92 de milioane de oameni, izolați timp de decenii – trăiește într-o combinație sufocantă de sancțiuni, inflație, întreruperi de energie, penurie de apă, cenzură digitală și morală represivă. Simbolurile centrale ale revoluției, cum ar fi portul obligatoriu al hijabului, sunt contestate acum în mod deschis. Regimul nu mai controlează cu adevărat nici cerul, nici străzile.

Pentru a înțelege de ce tranziția Iranului este atât de incertă, Sadjadpour subliniază o trăsătură structurală a istoriei politice a țării: paranoia ca stil de guvernare. Invaziile, umilințele coloniale, loviturile de stat și interferențele străine au înrădăcinat o cultură a suspiciunilor care pătrunde în elite și în societate. Liderii iranieni – de la șah la Khomeini și Khamenei – au văzut conspirații peste tot, recompensând loialitatea în detrimentul competenței și producând o selecție negativă a claselor conducătoare.

Acest climat de neîncredere cronică a împiedicat construirea unor instituții solide și a consolidat personalismul. Rezultatul este un sistem care oscilează între o euforie scurtă și cicluri lungi de deziluzie, incapabil de autoreformare. În acest vid instituțional se află posibilele scenarii „post-Khamenei”.

Iranul ca Rusia: de la teocrație la naționalism autoritar

Primul scenariu este cel post-sovietic. La fel ca URSS în ultimii săi ani, Republica Islamică pare epuizată ideologic, susținută mai mult prin coerciție decât prin consens, cu o societate care a întors spatele statului. Iranul, la fel ca Rusia, este o țară bogată în resurse naturale, cu o identitate istorică puternică și o revoluție care a căutat să remodeleze totul în numele unei ideologii atotcuprinzătoare. În acest scenariu, prăbușirea ideologiei nu duce la democrație, ci la un vid de putere umplut de aparatele de securitate și oligarhiile economice. La fel ca în Rusia anilor 1990, haosul, inegalitatea și jefuirea resurselor deschid calea apariției unui om puternic: un „Putin iranian”.

Această figură ar putea proveni din Gărzile Revoluționare sau din serviciile de securitate, abandonând islamismul șiit ca ideologie fondatoare și înlocuindu-l cu un naționalism iranian bazat pe resentimente: încă o dată împotriva Occidentului, împotriva Israelului și a umilințelor suferite. Promisiunea ar fi stabilitatea și mândria națională; iar realitatea, un autoritarism pragmatic, corupt și agresiv. Sadjadpour avertizează: sfârșitul teocrației nu garantează un rezultat liberal. Un Iran „post-ideologic” ar putea fi și mai cinic, mai prădător și mai destabilizator pentru regiune, la fel ca Rusia lui Putin după comunism.

Iranul după modelul China: pragmatism fără libertate

Al doilea scenariu este cel la care au visat mulți reformiști interni: „modelul chinezesc”. După moartea lui Mao, Beijingul a sacrificat ortodoxia ideologică în favoarea dezvoltării economice, menținând în același timp un sistem autoritar. Aplicat Iranului, acest lucru ar însemna mai puțină teologie, mai multă tehnocrație; mai puțină revoluție, mai mult interes național. În acest scenariu, Iranul ar normaliza relațiile cu Occidentul, ar reduce ostilitatea față de Statele Unite și Israel, ar slăbi controlul social și ar căuta integrarea economică globală, fără a permite însă pluralismul politic. Pasdaranii ar rămâne puternici, dar ar fi transformați într-un fel de elită național-corporativă, similară Armatei Populare de Eliberare din China. Sadjadpour, însă, evidențiază două obstacole enorme. Primul este de ordin politic: în China, deschiderea către Washington a fost inițiată chiar de Mao; în Iran, Khamenei a considerat mereu compromisul cu Statele Unite o amenințare existențială. Fără un lider dispus să încalce acest tabu, modelul chinezesc rămâne neviabil. Al doilea obstacol este structural: Iranul nu este China. Nu are o forță de muncă vastă și nici o economie manufacturieră capabilă să absoarbă milioane de oameni. Este o economie parazitară bazată pe extragerea rentelor energetice, mai asemănătoare cu cea a Rusiei.

Dacă regimul și-ar abandona ideologia fără a îmbunătăți efectiv viața cetățenilor săi, și-ar pierde ultimele vestigii de legitimitate.

Iranul ca Pakistanul: puterea în mâinile armatei

Al treilea scenariu, pe care Sadjadpour îl consideră printre cele mai plauzibile, este cel al Pakistanului, o situație care prevede transformarea Iranului într-un stat dominat de armată, în care Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) trece de la puterea informală la cea formală. De la războiul Iran-Irak, IRGC a devenit mult mai mult decât o forță armată: controlează sectoare cheie ale economiei, gestionează traficul, mass-media, infrastructura, programele nucleare și rețelele regionale de miliții. La fel ca în Pakistan, ar putea apărea o situație în care nu armata este cea care servește statul, ci statul este cel care servește armata.

În acest scenariu, armata ar putea permite haosului social să se dezvolte, apoi să se prezinte drept „salvatorul națiunii”, justificându-și domnia în numele unității naționale. Pentru a face acest lucru, însă, ar trebui să abandoneze ideologia clericală și să restabilească legitimitatea naționalismului iranian. Și aici, rezultatul rămâne ambiguu. Un lider militar ar putea fi un nou Putin iranian sau un al-Sisi iranian (numit după generalul-dictator egiptean): autoritar, însă pragmatic și dispus să ajungă la o înțelegere cu Occidentul. În ambele cazuri, problema nucleară ar fi centrală: armele nucleare ca garanție a supraviețuirii, sau renunțarea în schimbul recunoașterii internaționale.

Iranul ca Turcia: populism electoral și autoritarism majoritar

Al patrulea scenariu este cel turcesc. Nu este vorba de o tranziție militară sau tehnocratică, ci de apariția unui lider populist legitimat prin vot, care demontează treptat controalele și balanța instituțională din interior. Pentru ca acest lucru să se întâmple în Iran, ar fi necesară o reformă instituțională radicală: abolirea Liderului Suprem și a Consiliului Gardienilor, reducerea dimensiunilor Pasdaranilor și consolidarea parlamentului și guvernului ales. Astăzi, aceste condiții sunt nerealiste, dar pe termen lung nu sunt imposibile.

Sadjadpour observă că Iranul are o profundă tradiție populistă: de la Khomeini la Ahmadinejad, lideri capabili să mobilizeze resentimentele împotriva elitelor și a puterilor străine, promițând redistribuire și justiție socială. Un viitor „Erdogan iranian” ar putea combina naționalismul, religia și votul popular, producând un autoritarism cu sprijinul maselor. Pentru mulți iranieni, acest scenariu ar fi preferabil teocrației sau conducerii militare, dar nu ar garanta o adevărată democrație liberală. După cum demonstrează Turcia, populismul poate goli democrația din interior.

Sadjadpour încheie cu o notă de realism. Istoria Iranului – așa cum ne învață anul 1979 – ne dovedește aproape mereu că predicțiile sunt greșite. Un singur lucru este clar: iranienii nu cer revoluții ideologice, nici noi culturi ale personalității. Ei cer o viață normală: demnitate economică, libertăți personale și un stat care să nu controleze fiecare aspect al existenței. Iranul are toate calificările pentru a fi o țară G20. Adevărata întrebare nu este dacă va veni schimbarea, ci dacă, după toamna întunecată și sângeroasă a ayatollahilor, va sosi în sfârșit o primăvară, sau doar o altă iarnă.

Traducerea Rador: Cătălina Păunel