Papa Francisc. Reformator, progresist, critic al războaielor și al inegalităților, dar blând cu Putin și teroriștii Hamas, fără voce în timpul dictaturii militare din Argentina natală

După polonezul Ioan Paul al II-lea (1978-2005) și germanul Benedict al XVI-lea (2005-2013), considerați a fi doi papi conservatori, argentinianul José Mario Bergoglio, fiu de imigranți italieni, a condus Biserica Catolică timp de 12 ani într-un stil caracterizat drept progresist.

Papa Francisc a îndemnat și acționat spre o reformă modernă a Bisericii, a devenit un „gay friendly” pentru comunitatea LGBT, a sprijinit campania de vaccinare în timpul pandemiei COVID-19 și a acuzat abuzurile sexuale ale preoților și ierarhilor.

Criticile la adresa inegalităților sociale, a sărăciei și a exploatării nemiloase în dauna persoanelor defavorizate i-au atras simpatii din partea stângii politice și reproșuri dinspre tabăra conservatoare.

Un om care a provenit „dintr-un creștinism strâns legat de viața oamenilor și mai puțin de formulele și preceptele Bisericii”, îl definea un fost director al cotidianului Italian „La Repubblica”.

Ambiguu de mai multe ori în timpul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, Suveranul Pontif a condamnat Israelul pentru ceea ce Papa Francisc a numit „genocidul din Gaza”, după ce Hamas a comis oribilele crime din 7 octombrie 2023.

A vizitat România în 2019 și a reparat memoria istorică a Bisericii Greco-Catolice, interzisă de regimul comunist în 1948, beatificând șapte episcopi, torturați sau uciși în infernal totalitar.

Deși un apărător al libertății, Papa Francisc nu a condamnat niciodată explicit dictatura militară din Argentina, din 1976-1983, nici crimele și abuzurile regimului generalului Jorge Rafael Videla, șeful juntei de la Buenos Aires până în 1981.

Papa Francisc: Reformatorul

Este mai probabil ca viitorul Papă să fie asemănător lui Francisc și să continue opera de deschidere a Bisericii spre mediile sociale defavorizate și spre transparență decizională. Acest lucru se poate întâmpla pentru că 108 cardinali din conclavul de 135 de electori (care au sub 80 de ani) au fost numiți în pozițiile ecleziastice de către Papa Francisc.

Suveranul Pontif a modificat substantial regulile privind alegerea cardinalilor, eliminând obișnuința ca Vaticanul să ia act, pur și simplu, de deciziile diocezelor. Papa a ales chiar el cardinali și a extins aria geografică a reprezentării la vârful Bisericii Catolice. Astfel, un număr record de cardinali din Asia, Africa și chiar din regiunea Pacificului (Papua-Noua Guinee) au primit recunoașterea Suveranului Pontif iar, în luna mai, vor decide noul lider al catolicismului mondial.

Al 266-lea șef al Bisericii Catolice s-a simțit în largul lui abordând problemele sociale majore ale lumii și acceptând să intre în conflicte cu majoritatea liderilor politici conservatori.

Într-una dintre enciclice, Papa Francisc a denunțat inegalitățile existente și sistemul economic mondial. Pe acesta din urmă l-a considerat a se baza pe exploatare și profit, în dauna unei imense majorități care ar rămâne cu foarte puțin de pe urma muncii. Sărăcia și inegalitățile au constituit obiectivele fundamentale ale programului pontificatului său, Papa alegând să exprime în lumea de azi viziunea lui Francisc de Assisi, de unde și-a luat și numele: repararea Bisericii și a lumii, prin lupta pentru Bine și pentru drepturi egale.

Papa Francisc a instituit ideea unei „Biserici sărace” pentru „oameni săraci”, insistând pentru o „repartizare” a bogăției mondiale și a câștigurilor de pe urma afacerilor. „Este trist când vezi un creștin monden, a spus Suveranul Pontif într-unul dintre discursurile sale. În această lume, nu poți avea doi stăpâni, pe Dumnezeu și banii”.

Evident, aceste teorii au intrat în coliziune cu politicile guvernamentale conservatoare din Europa și America și nu de puține ori Suveranul Pontif a fost acuzat de-a dreptul de „ideologie comunistă”.

Francisc s-a pliat pe politicile progresiste ale mai multor guverne europene, în special pe acela ale cancelarului federal german Angela Merkel, care a condus până în 2021. Sprijinul necondiționat acordat migranților din Africa și Asia de către Vatican s-a soluționat cu permise de ședere în Germania pentru milioane de suflete.

Și alte țări europene, în primul rând Suedia, Franța, Italia și Austria, au participat la aceste relocări ale celor fugiți spre o lume mai bună. Criticilor dinspre dreapta conservatoare, care amenințau cu repercusiuni la adresa noilor veniți, Papa Francisc le-a răspuns, în iulie 2013, că lumea a „pierdut sensul responsabilității în procesul de globalizare a indiferenței”.

Pe bună dreptate, în necrologul publicat în 21 aprilie, cotidianul britanic „The Telegraph” insista că Francisc a fost „un Papă curajos, profund iubit, căruia îi făcea plăcere să agite apele”. Iar una dintre secvențele cele mai discutate ale pontificatului său a fost legată de deschiderea Bisericii Catolice față de comunitatea LGBT și de problematica legalizării cuplurilor de același sex. În 2020, Suveranul Pontif a admis că poate exista un acord al Bisericii pentru parteneriatele civile, care să prevadă drepturi legale pentru pensii, asigurări de sănătate sau dreptul la moștenire.

Pedofilia și abuzurile sexuale ale clericilor și ierarhilor catolici au fost cele mai dificile bătălii ale Papei Francisc. Suveranul Pontif a acționat pentru a combate scandalul dar, în fața rezistenței episcopilor și a structurilor birocratice ale Vaticanului, au fost multe exemple de mușamalizare sau stopare judiciară a acuzelor.

În februarie 2019, Papa a aprobat o reformă majoră a dreptului canonic, cerând investigații asupra acuzelor de pedofilie și abuzuri sexuale la apariția oricărui indiciu, fie el anonim sau informație publică, în presă. La 5 octombrie 2021 a fost dat publicității un amplu raport referitor la peste 216.000 victime ale abuzurilor sexuale, comise de peste 3.000 de preoți și înalți ierarhi ai Bisericii Catolice în ultimii 70 de ani.

Cu toate acestea, cotidianul spaniol „El Pais” insist că numărul victimelor ar fi de peste 330.000 și că, mai ales în America Latină, ar exista o rezistență în fața cercetărilor interne sau judiciare.

De la denunțarea sistemului actual de dezvoltare economică și organizare socială la apărarea dreptului migranților de a se așeza în Europa și America de Nord, trecând prin criticile referitoare la indiferența marilor afaceri față de schimbările climatice și la invitația deschiderii unui dialog permanent între creștinătate și Islam, Papa Francisc a condus mai mult cu idealuri decât cu obiective pragmatice.

Dacă un conservator precum Ioan Paul al II-lea și-a propus o luptă fără compromisuri pentru răsturnarea regimurilor totalitare comuniste, Francisc a rămas prizonier al ideilor de schimbare morală și al viziunilor globale despre dezvoltare. Puțin probabil să fi avut mari așteptări cum la fel de puțin probabil a fost ca lumea să fi sperat în aceste schimbări propuse de la Vatican.

Papa Francisc: Nelămuriri despre teroare, război și dictatură

Pacifist fără compromisuri, apărător al drepturilor celor slabi și al celor agresați, Papa Francisc a provocat nu puține rumori, scandaluri și critici în cel puțin două situații de conflict: Ucraina și Fâșia Gaza.

Când Rusia a atacat Ucraina, în februarie 2022, Vaticanul a reacționat greu în condamnarea Kremlinului. În dimineața zilei de 25 februarie 2022, la 24 de ore de la declanșarea agresiunii Kremlinului, Papa a vizitat Ambasada Rusiei la Vatican pentru a-și exprima „îngrijorarea”. O putea face public, dar a evitat.

Cum a evitat, până în mai 2022, să recunoască explicit responsabilitaea Rusiei și a președintelui Vladimir Putin în declanșarea războiului și masacrarea civililor ucraineni. De atunci, însă, într-o serie nefericită de luări publice de poziție, Suveranul Pontif a lăsat de înțeles în mai multe situații că vina războiului ar fi una comună, ruso-ucraineană și că doar pacea, obținută peste pierderile umane, materiale și teritoriale ale Ucrainei, ar putea salva comunitățile aflate în conflict.

Prima procesiune de „împăcare” a fost organizată de Vatican în aprilie 2022, după măcelărirea civililor ucraineni la Bucea, lângă Kiev, de către ocupanții ruși. O cruce purtată simbolic de o ucraineancă și o rusoaică a condus mai degrabă la confuzie și critici ale aliațior Ucrainei decât la o deschidere spre dialog între părțile aflate în conflict. Câteva săptămâni mai târziu, invitat să comenteze evoluția conflictului, Papa a remarcat că războiul „poate că a fost cumva provocat”, o idee foarte dragă președintelui rus Vladimir Putin.

Mai mult și mai grav s-a dovedit a fi un interviu acordat de Papa Francisc Radio Televiziunii publice elvețiene în martie 2024. După ce, anterior, elogiase pe țarul Rusiei, Petru cel Mare, considerându-l un simbol dar ignorând figura lui central în propaganda președintelui Putin de expansiune teritorială, Suveranul Pontif a cerut, de data aceasta, pacea cu orice preț din partea Ucrainei.

El a solicitat Kievului, fără să îl nominalizeze, să nu îi fie „rușine” să poarte negocieri „înainte ca lucrurile să se înrăutățească și mai mult”. „Când vezi că ești învins, că lucrurile nu merg bine, trebuie să ai curajul să negociezi”, a mai spus atunci Papa. „Cred că cel mai puternic este cel care privește situația, se gândește la oameni, are curajul steagului alb și negociază”, aceasta a fost afirmația care a stupefiat pe decidenții de la Kiev dar și pe o mare parte a liderilor mondiali.

„Steagul nostru este unul galben și albastru, a răspuns ministrul ucrainean de Externe, Dmitro Kuleba. Acesta este steagul prin care trăim, murim și învingem. Nu vom ridica niciodată alte steaguri”. Nu acesta a fost ultimul afront adus rezistenței militare ucrainene în fața agresiunii ruse. La începutul anului 2025, Papa Francisc a simțit nevoia unui alt mesaj pacifist, adresat tinerilor din Ucraina, în care cerea acestora să „învețe să ierte dușmanii”.

Apropiat de progresismul politic și de ideile reconstrucției morale a societăților și a sistemului de relații internaționale, Papa Francisc a fost un susținător militant al cauzei palestiniene în Orientul Mijlociu și în lume. A vizitat Israelul în 2014, unde a mers la Zidul Plângerii, dar în anul următor l-a numit pe președintele Palestinian Mahmoud Abbas drept „un înger al păcii” și a recunoscut oficial Statul Palestina. „Gaza a fost un simbol al pontificatului său”, a menționat cotidianul francez „Le Monde” la anunțul morții Papei Francisc.

El ceruse în repetate rânduri oprirea folosirii „imorale” a forței în Liban și în Fâșia Gaza, cerând Israelului să oprească atacurile. Despre „aroganța invadatorilor” Palestinei, Papa le-a vorbit jurnaliștilor în noiembrie 2024 pentru ca, în discursul de Paști din 20 aprilie 2025, să denunțe „situația umanitară dramatică din Gaza”, după ce a condamnat bombardamentele armatei israeliene.

De Crăciunul anului 2024, Francisc a ales pentru serbarea de la Vatican o scenă a Nașterii Mântuitorului care îl înfățișa pe pruncul Iisus îmbrăcat într-un keffiyeh, broboada tradițională palestiniană. Chiar dacă, în fața criticilor virulente venite dinspre mai multe voci internaționale, Vaticanul a explicat că era vorba despre „un act artistic” realizat de doi creatori din Betlehem, Johny Adonia și Faten Nastas Mitwari, Papa nu a comentat în niciun fel incidentul.

Când, în 7 octombrie 2023, organizația teroristă palestiniană Hamas a atacat sudul Israelului, ucigând peste 1200 de civili și răpind alți peste 250, inclusiv copii minori, Vaticanul și Papa Francisc au condamnat actul dar au solicitat și o „reglementare pașnică”. Cotidianul italian „La Stampa” din 17 noiembrie 2024 a publicat mai multe opinii ale Suveranului Pontif cu privire la relațiile dintre Israel și palestinieni, care au provocat reacții puternice la Ierusalim și valuri de nemulțumire în multe capitale occidentale.

În Gaza, explica Papa, „ceea ce se întâmplă are trăsăturile unui genocid”. El mai cerea „să se investigheze cu atenție ceea ce se întâmplă în Gaza pentru a determina dacă se încadrează în definiția tehnică formulate de juriști și de organismele internaționale”.

Urmele emoționale ale acestor tranșee trasate de Vatican în relația cu Israelul  se regăsesc în opinii majoritare, precum cea exprimată de fostul ambasador al Ierusalimului în Italia, Dror Eydar. Într-un articol publicat în cotidianul israelian „Maariv”, Eydar a insistat că dacă țara sa „ține la demnitatea națională”, va alege „să nu participe la funeraliile oficiale ale Papei”.

Un „ostil Israelului”, a mai adăugat fostul oficial care l-a comparat pe Papa Francisc cu predecesorul său din Al Doilea Război Mondial, Pius al XII-lea, care nu a condamnat niciodată Holocaustul. Niciun mesaj oficial israelian de condoleanțe nu a fost trimis la Vatican iar viitorul șef al Bisericii Catolice va trebui să gestioneze o moștenire foarte complicată în această regiune.

Nu mai puțin complicată este memoria relației dintre Papa Francisc și dictatura militară din Argentina (1976-1983), condusă de generalul Jorge Rafael Videla, lider al juntei până în 1981. Regimul a fost făcut responsabil pentru mai bine de 30.000 de morți și dispăruți iar Francisc a fost acuzat în țara natală de tăcere, pasivitate și conformism în relația cu dictatura. La rândul ei, întreaga Biserică a Argentinei a fost aspru contestată pentru atitudinea lipsită de reacție din timpul dictaturii.

Cazul care a aprins o parte a societății argentiniene și care a declanșat un val de critici la adresa viitorului Papă se petrecuse în martie 1976, când doi preoți care activau în congregația Companiei lui Isus au fost arestați, torturați și închiși fără judecată vreme de cinci luni. În cursul unuia dintre procesele intentate juntei militare, în 1985, unul dintre acești doi deținuți, Orlando Yorio, l-a acuzat direct pe viitorul șef al Bisericii Catolice: „Sunt sigur că Bergoglio a furnizat militarilor lista cu numele noastre”.

Mai apoi, un aspru rechizitoriu a fost făcut public în 2005, când jurnalistul de investigații Horacio Verbitsky a tipărit volumul său „El Silencio” („Tăcerea”). Verbitsky a acuzat direct Biserica de complicitate cu dictatura militară iar pe liderii ei, inclusiv pe José Mario Bergoglio, de lașitate și colaborare cu generalii. În noiembrie 2010, viitorul Papă, la acea vreme cardinal și primat al Argentinei, a fost audiat de un tribunal din Buenos Aires în legătură cu arestările din martie 1976, în calitate de martor desi au existat voci care au cerut inculparea lui.

Nici înainte, nici mai târziu, dinspre Papa Francisc nu a venit o condamnare explicită a dictaturii militare argentiniene.

Aceste ambiguități, nu puține, în ceea ce privește stabilirea responsabilităților Răului în lume l-au plasat pe Papa Francisc pe frontiera autorității morale. Empatic și susținător al cauzelor celor mulți și săraci sau defavorizați, a văzut foarte târziu sau deloc personajele Diavolului din Istorie.

Chiar și așa, însă, pontificatul lui va rămâne o piatră de hotar în procesul democratizării, extinderii gerografice și transparenței decizionale a Bisericii Catolice. Papa Francisc, argentinianul de la Vatican, va avea o moștenire complicată, pe care viitorul Suveran Pontif va fi obligat să o descâlcească. Altfel, rolurile Vaticanului și ale Bisericii Catolice vor continua să coboare în tonalitate, ilustrând mai degrabă insignifianța.